Gheorghe Cantacuzino Granicerul – 75 de ani de la moarte
În
ziua de 9 octombrie 2012 se împlinesc 75 de ani de la trecerea în
eternitate a prinţului Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, general al
armatei române, eroul al primului război mondial, cavaler al ordinului
Mihai Viteazul, om politic patriot şi luminat, cu nemarginită dragoste
pentru neamul românesc căruia aristocratica sa familie i-a dat un
domnitor şi demnitari înalţi.
Fondator în 1935 şi prim preşedinte al
Partidului “Totul pentru Ţară” până la moartea sa în 9 octombrie 1937,
când a fost condus de o impresionantă mulţime pe ultimul drum la cavoul
familiei din Cimitirul Bellu, acest nobil general va fi prezent veşnic
în inimile membrilor de astăzi ai Partidului “Totul pentru Ţară”, pentru
distincţia şi moralitatea pe care a adus-o prin prezenţa sa în viaţa
publică românească, pentru dăruirea neasemuită pe care a manifestat-o în
fondarea şi dezvoltarea acestei formaţiuni politice a cărui titulatură
el însuşi a ales-o, ca pe o pioasă amintire a fruntaşului politic Barbu
Catargiu ai cărui discipoli fuseseră toţi membrii familiei cantacuzine.
Eterna recunoştinţă a tineretului naţionalist!
Partidul “Totul pentru Ţară”, Preşedinte-executiv, Florin Dobrescu
-S-a născut la 25 decembrie 1869, la Paris.
-Fiu al inginerului I. G. Cantacuzino
(profesor la “Şcoala de poduri, şosele şi mine” din Bucureşti,
constructor al gărilor Râmnicul Sărat şi Focşani).
-Descendent al ramurii Şerban Vodă Cantacuzino, domnitor al Ţări Româneşti între 1678 şi 1688.
-A urmat studiile liceale în Franţa:
Şcoala română de la „Fontenay-aux-Roses” (Paris) şi Liceul „St.
Georges”, pe care îl absolvă în 1881.
-În 1883 intră la Școala militară din Craiova. În 1890 studiază în cadrul Școlii de infanterie din București.
-În
1892 figurează îl găsim ca sublocotenent de vânători de munte, iar în
1910 este avansat la gradul de maior, devenind şeful de cabinet al
ministrului de război Nicolae Filipescu (Partidul Conservator). În
această perioadă îndeplineşte o vreme funcţia de aghiotant al Regelui
Carol I.
-Înainte de anul 1900 se căsătoreşte cu
d-ra Elena Kalinderu, faţă de care va purta o dragoste vecină cu
adoraţia. Tot acum cumpără imobilul din str. Imprimeriei nr. 3 (ulterior
Gutenberg) căruia îi aduce modificări arhitecturale neoclasice,
specifice epocii.
-Participă la campania din 1913, unde se
distinge prin vitejie şi prin concepţia strategică. Înaintat la gradul
de locotenent-colonel în 1914.
-La
izbucnirea primului război mondial, colonelul Gheorghe Cantacuzino este
comandant al regimentului grănicerilor de la Predeal (de aici va proven
ulterior titulatura “Grănicerul”, pe care a purtat-o ca pe un blazon de
nobleţe, până la sfârşitul vieţii). Printr-un marş fulgerător în
fruntea regimentului său, ocupă Braşovul, stabilind una din primele
victorii răsunătoare ale campaniei. După retragerea din Transilvania,
sub presiunea intervenţiei trupelor germane, i s-au încredinţat cele mai
grele misiuni: apără Valea Prahovei şi trecătoarea Rucărului, apoi
frontul din Munţii Argeşului până la Olt. Se distinge prin curajul ieşit
din comun: adeseori, pentru a-şi îmbărbăta soldaţii timoraţi de
artileria inamică, obişnuia să iasă din tranşee, sfidând proiectilele
care treceau pe lângă el, făcând glume şi râzînd.
-Rănit în luptă, refuză să părăsească
frontul, continuînd să participle la lupte după refacerea parţială. Este
înaintat la gradul de colonel şi primeşte titlul de cavaler al
Ordinului „Mihai Viteazul”.
-În timpul încercării trupelor
austro-germane de a ataca prin nord Bucureştii, colonelul Cantacuzino,
comandând opt batalioane de grăniceri, stăvileşte ofensiva, obligînd
inamicul să-şi deplaseze atacul spre vest, străpungînd, în cele din urmă
frontul în Oltenia. Cu acest prilej este avansat la gradul de general.
-În
perioada retragerii generale, a apărat, rămânînd strâns lipit de munţi,
văile din Carpaţi, părăsindu-le una dupa alta pe măsură ce trupele din
câmpie se scurgeau spre Moldova.
-În primăvara lui 1917, participă la
apărarea Văii Oituzului, sub comanda Generalului Averescu. A condus
bătălie de la “Sticlărie”, stabilizînd frontul în această regiune.
-Tot în 1917, comandă brigada de
grăniceri de la Târgul Ocna, pe care, după armistițiu, a dislocat-o la
Iaşi, pentru a apăra oraşul de trupele ruseşti bolşevizate, care
ameninţau să treacă Prutul, în încercarea de a extinde revoluţia
comunistă şi în Regatul României.
-După
umilitoarea Pace de la Bucureşti, părăseşte armata înainte de
încheierea războiului, considerînd tratativele pentru umilitorul tratat
ca fiind incompatibile cu onoarea de soldat şi contrare demnităţii
naţionale. Când s-a semnat armistiţiul, şi-a dat demisia din armată,
prilej politicieni şi pentru comandanţii armatei de a răsufla uşuraţi că
au scăpat de acest general incomod prin independenţa sa de caracter.
-După război funcţionează ca administrator al spitalelor civile.
-Ocupă postul de profesor de educaţie
fizică al prinţului moştenitor Carol (viitorul Rege Carol II), cu care a
avut mult timp o relaţie sufletească aproape părintească, fapt
explicabil şi prin faptul că generalul nu a avut niciodată copii.
-A scris şi a publicat câteva lucrări cu
caracter militar ori politic: “Organizarea Oştirii” (București, 1923),
“Un caz de arivism feroce” (1924), “Codul de Onoare” (lucrare rãmasã în
manuscris)
-În
1920 devine deputat de Vâlcea din partea Partidului Poporului (Mareşal
Averescu), iar în 1922 şi 1926 devine deputat de Tulcea din partea
Partidului Conservator-progresist (1922 şi 1926).
-În 1930 se alătură Mişcării Legionare
şi pune reşedinţa sa din Bucureşti, str. Gutenberg nr. 3, la dispoziţia
Partidului “Garda de Fier”, formaţiune politică a acestei mişcări.
Devine membru Consiliului Politic al Gărzii de Fier, alături de Ionel
Moţa, inginerul Gheorghe Clime, filosoful Nae Ionescu, Ion Banea ş.a.).
-În anul 1934 este judecat şi achitat în
procesul Gãrzii de Fier, la un loc cu toată conducerea acesteia. Ca
urmare a gradului său militar, conform legislaţiei de atunci, întregul
lot al conducerii Legunii a trebuit să fie judecat de un complet
alcătuit din generali.
-La solicitarea lui Corneliu Zelea
Codreanu, înfiinţează la 10 decembrie 1934 Partidul “Totul pentru Ţară”,
pe care îl înscrie în 1935 la Comisia Electorală. Este primul
preşedinte al acestui partid până la moartea sa.
-A condus echipa legionară plecată la 24 noiembrie 1936 să lupte în Spania contra comunismului.
-În 1937 cedează o porţiune din curtea
reşedinţei sale de pe str. Gutenberg 3 pentru construirea noului sediu
al Partidului “Totul pentru Ţară”. La 1 iulie 1937 s-a pus piatra de
temelie, în cadrul unei ample ceremonii.
-S-a stins din viaţă la 9 octombrie
1937, în vârstã de 67 de ani. Funeraliile sale au prilejuit o
manifestaţie populară de dimensiuni uriaşe, mii de bucureşteni
petrecându-l pe ultimul drum.
A scris:
-Organizarea ostirii, 1923
-Un caz de arivism feroce, 1924
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu