Imparatul tuturor bolilor: scurta istorie a cancerului
„Cancer”
este un cuvânt tot mai des întâlnit. Fie că îl auzim în filme, pe
stradă sau la cunoscuţi, acesta este unul dintre cele mai înfricoşătoare
cuvinte. Teama de cancer, chiar şi de pronunţarea cuvântului în sine
pare să fie justificată de statistici.
Societatea Americană împotriva
Cancerului a declarat că doar în 2008 au fost înregistrate 12,7 milioane
de noi cazuri de cancer la nivel mondial. Estimările au identificat că
în acelaşi an, 7,6 milioane de bolnavi de cancer s-au stins din viaţă,
ceea ce înseamnă că zilnic, 21.000 de oameni nu au mai rezistat
chinurilor impuse de această boală. Mai mult, specialiştii susţin că
până în 2030, ca o urmare a creşterii populaţiei şi a extinderii
speranţei de viaţă, se vor înregistra anual 21,4 milioane de cazuri noi
de cancer şi că 13,2 milioane de morţi produse de cancer. Cu toate
acestea, deşi mulţi dintre noi se luptă zilnic cu acest monstru nesătul,
numit cancer, puţini sunt aceia care îşi cunosc cu adevărat inamicul.
Ce este cancerul?
Aşa cum ştim azi, cancerul este o boală
cauzată de creşterea necontrolată a unei singure celule. Această
dezvoltare este declanşată de mutaţii, schimbări de la nivelul ADN-ului
care afectează genele în aşa fel încât determină creşterea celulelor
canceroase. În cazul unei celule normale, circuitele genetice reglează
diviziunea şi moartea celulară. La celulele canceroase în schimb, aceste
circuite nu mai acţionează, eliberând celulele care nu se mai pot opri
din creştere.
Diviziunea celulară ne permite nouă, ca
organisme, să creştem, să ne adaptăm, să ne revenim după traume şi să
trăim. Totuşi, distorsionate şi necontrolate, celulele canceroase se pot
dezvolta în voie, se pot adapta, repara şi trăi în voie, cu costul
vieţilor noastre. Celulele canceroase cresc şi se adaptează mai bine ca
noi, fiind un fel de versiuni perfecţionate ale propriilor noastre
fiinţe.
Cancerul este construit în genomul
fiecăruia dintre noi. Genele care realizează diviziunea celulară a
celulelor canceroase nu sunt străine de corpurile noastre, ci mai curând
sunt nişte versiuni ale genelor care realizează funcţii celulare
esenţiale pentru organismul uman şi care au suferit mutaţii. Cancerul
este imprimat în societatea noastră. Pe măsură ce specia noastră îşi
extinde durata de viaţă, creşterile maligne (mutaţii ale celulelor
canceroase, care se acumulează odată cu vârsta) încep să apară. Prin
urmare, cancerul nu este numai o boală relaţionată cu vârsta, ci ea, la
fel ca oamenii, încearcă să supravieţuiască cât mai mult.
Cancerul de-a lungul istoriei
Datele arheologice descoperite în
ultimul timp atestă că, de-a lungul istoriei, atât oamenii cât şi
animalele au suferit de cancer. Unele dintre cele mai vechi informaţii
legate de istoria cancerului au fost găsite fie în manuscrise, fie
observate la mumiile egiptene care prezentau tumori osoase fosilizate.
Mai exact, cercetătorii au descoperit, la mumii, cazuri de cancer osos
numit osteosarcom şi chiar de cancer la cap sau gât.
Cea mai veche descriere a cancerului a
fost descoperită în Egipt şi datează din anul 3000 î.Hr. Documentul
poartă numele de Papirusul Edwin Smith şi reprezintă o copie a unui
fragment dintr-un manual ce tratează chirurgia. În el sunt descrise 8
cazuri de tumori sau ulcere ale sânilor care au fost tratate prin
cauterizare cu ajutorul unei unelte speciale. Totuşi, autorul
manualului, care nu i-a dat niciun nume bolii, specifică faptul că nu
există niciun tratament împotriva sa.
Numele de „cancer”, însă, a fost dat de
Hipocrat, considerat Părintele Medicinei, care a folosit pentru prima
dată termenii de „carcinos” şi „carcinom” pentru a descrie tumorile care
ulcerează şi pe cele care nu ulcerează. În limba greacă, aceste cuvinte
se referă la crab. Probabil Hipocrat a vrut să facă o asociere între
membrele animalului şi modul de extindere a tumorilor. Ceva mai târziu,
medicul roman Celsus, a tradus termenul în latină, adică în „cancer ”
(termenul latinesc pentru crab), pentru ca ulterior, un al medic roman,
Galen, să folosească „oncos” (care în greacă înseamnă umflătură), tot
pentru a descrie tumori.
Chiar
dacă de-a lungul a mai multor secole, medicina a evoluat doar cu paşi
foarte mici, în veacul al XVII-lea oamenii de ştiinţă încep să facă
observaţii importante care vor conduce la formarea epidemiologiei
cancerelor. În 1713, Bernardino Ramazzini, un doctor italian, care a
făcut studii medicale pe călugăriţe a semnalat lipsa cancerului de col
uterin în rândul acestora, dar şi incidenţa relativ mare a cazurilor de
cancer de sân. În urma acestor constatări, el s-a întrebat dacă nu cumva
aceste cancere nu sunt legate de stilul lor de viaţă celibatar.
Observaţia sa a ajutat la o mai bună înţelegere a infecţiilor cu
transmitere sexuală dar şi a modului în care acţionează hormonii.
După 62 de ani de la constatarea lui
Ramazzini, Percival Pott de la Spitalul Sf. Bartholomew, din Londra, a
constatat că foarte mulţi coşari suferă de cancer testicular şi a făcut
legătura între această boală şi funingine.
În 1620, Thomas Venner, din Londra, a
fost primul om care a încercat să avertizeze populaţia cu privire la
daunele produse de tutun. În lucrarea sa Via Recta, el a notat că
„fumatul excesiv răneşte creierul şi ochii, inducând tremur al membrelor
şi inimii”. La aproape 150 de ani de la acest eveniment, în 1761, John
Hil a publicat cartea „Precauţii împotriva fumatului în exces”. Aceste
însemnări au dus mai târziu (în anii 1950) la dezvoltarea cercetărilor
care au arătat că fumatul poate produce cancer pulmonar.
Totuşi, cancerul a fost înţeles abia în
secolul al XIX-lea, după ce s-a constat că toate plantele şi animalele
sunt alcătuite din celule ce iau naştere din alte celule.
Înţelegerea mecanismului de funcţionare
La 19 martie 1845, doctorul scoţian,
John Bennett a descoperit un caz neobişnuit. Unul din pacienţii săi, un
zidar în vârstă de 28 de ani prezenta o umflătură misterioasă în zona
splinei. „Are un ten de culoare închisă, de obicei sănătos şi temperat.
El susţine că de acum 20 de luni nu mai poate face efort. În iunie a
observat o tumoare în partea stângă a abdomenului, care timp de 4 luni a
crescut, pentru ca apoi să stagneze”, a notat Bennet.
Deşi părea că boala nu va mai evolua,
de-a lungul următoarelor săptămâni pacientul a experimentat febră,
sângerări, durere abdominală. La început, simptomele nu erau decât
supărătoare. Cu timpul, însă ele au devenit din ce în ce mai dese şi mai
greu de suportat. Nu a durat mult până când tumorile s-au extins în
zona inghinală, axile şi gât. Deşi a fost tratat cu lipitori, aşa cum se
obişnuia, starea lui a continuat să se înrăutăţească. La autopsie,
Bennett a descoperit că în sângele pacientului său exista un număr mult
prea mare de globulele albe (care de regulă apar ca răspuns la o
infecţie din corp). În urma rezultatelor, Bennett a crezut că puroiul se
formează universal în interiorul sistemului vascular. Explicaţia l-ar
fi mulţumit pe doctor, dar asta doar în cazul în care ar fi găsit sursa
puroiului. Neputând să găsească nicio rană şi niciun abces, Bennet a
numit cazul „O supuraţie de sânge” şi a renunţat a mai cerceta.
Desigur Bennet se înşela cu privire la
acest diagnostic. La doar 4 luni după acest incident, un cercetător
german în vârstă de 24 de ani, Rudolf Virchow, publica un raport în care
prezenta un caz asemănător cu cel al lui Bennet. De data aceasta,
pacienta era o bucătăreasă care avea în jur de 55 de ani al cărei sânge
era invadat de globule albe ce se depuneau în zona spinei. La autopsie,
patologii nici nu au avut nevoie de microscop pentru a observa stratul
gros lăptos, de globule albe care plutea peste cel roşu.
Virchow,
care era familiarizat cu raportul lui Bennet privind diagnosticul
zidarului, nu a putut fi de acord cu teoria londonezului, considerând că
sângele nu se poate transforma pur şi simplu în altceva. Fiind deranjat
de simptomele neobişnuite, Virchow a ajuns se se întrebe dacă nu cumva
sângele, în sine, era anormal. Neputând să găsească o explicaţie pentru
apariţia acestei boli, el a numit-o Weisses Blut, adică sânge alb. În
1847, însă, Virchow se decide să schimbe numele bolii cu unul mai
academic şi o redenumeşte „leukemia” de la cuvântul grecesc „leukos”
(alb) şi „aima” (sânge).
Nereuşind să îi dea de cap acestei boli,
Virchow se dedică studiului medicinei căruia îi va rămâne fidel până la
sfârşitul zilelor, motiv pentru care el va rămâne în istorie drept
„părintele patologiei”. Totuşi, această frustrare duce la una dintre
cele mai importante constatări din domeniu medical: teoria celulară, pe
care o expune în lucrarea Omnis cellula e cellula. După ce a înţeles
diviziunea celulară, savantul îşi continuă studiile aspra cancerului şi
descoperă că tumorile de acest fel prezintă o creştere necontrolată a
celulelor, un fel de hiperplazie în formă extremă. Însă, pentru că
tumorile păreau să deţină o formă de viaţă proprie, ca şi cum celulele
ar fi fost posedate de o altă sursă ce le determina să crească, Virchow
numeşte fenomenul „neoplazie”.
Până să îşi găsească sfârşitul, în 1902,
Virchow reuşeşte să şteargă din lumea medicală teoria legată de
„supurarea de sânge”, determinându-i pe specialişti să o adopte pe cea
conform căreia cancerul este o boală caracterizată prin hiperplazie
patologică ce determină celulele să se multiplice în mod autonom. Aceste
creşteri necontrolate creează mase de ţesut (tumori) care distrug
ţesuturile sănătoase. De asemenea, oamenii de ştiinţă ai acelor vremuri
îmbrăţişaseră, mulţumită lui Virchow, şi ideea că aceste tumori se pot
răspândi, formând metastaze. Până atunci cancerul fusese observat în
diversele lui forme şi specialiştii realizaseră că el apare ca urmare a
diviziunii celulare necontrolabile.
Munca savantului german i-a ajutat pe
epidemiologi să îşi continue studiile nu numai pentru depistarea
factorilor care influenţează apariţia cancerului (precum fumatul,
obezitatea, radiaţii), ci şi pentru modurile în care această boală ar
putea fi prevenită.
Înţelegând modul de formare a aceste
boli de-a dreptul malefice, specialiştii au început să realizeze studii,
cu scopul de a găsi mai multe informaţii ce ar fi putut duce, dacă nu
la crearea unor tratamente eficiente, măcar la aflarea unor metode de
prevenire. În 1915, de exemplu, Katsusaburo Yamagiwa şi Koichi Ichikawa,
de la Universitatea din Tokyo au arătat, pe animale de laborator, că
gudronul de cărbune poate produce cancer.
Tratamente
După al Doilea Război Mondial,
descoperirile din domeniul medicinei au continuat să evolueze cu o
repeziciune cu care nu o mai făcuseră niciodată. Datorită
industrializării, companiile farmaceutice au adus la îndemâna publicului
o multitudine de produse, astfel încât, aproape orice boală putea fi
trată. Consecinţa acestei dezvoltări explozive a farmaceuticelor a fost
extinderea duratei de viaţă de la 47 la 68 de ani, în doar o jumătate de
secol.
Cu toate acestea, din punct de vedere
ştiinţific războiul era dezastruos de prematur. În anii ‘70, omul
ajunsese deja pe Lună, însă nu reuşise să formeze o ştiinţă a
cancerului, încă. La acea vreme, oamenii de ştiinţă nu înţelegeau cum
ajung celulele să fie maligne.
Chimioterapia
Primul pacient vindecat de cancer
metastazic s-a înregistrat în 1956, când Metotrexatul, medicament
utilizat azi în chimioterapie, a fost folosit pentru tratarea unei
tumori rare numite coriocarcinom. În următorii ani, experimentele au
demonstrat că acest medicament poate fi utilizat şi pentru tratarea
altor cancere. Această reuşită i se datorează lui Sidney Farber, un
patolog pediatru, din Boston, care demonstrează că aminopterina, un
compus relaţionat cu acidul folic (vitamina B9) produce remisia
leucemiei la copii. Ulterior tratamentul utilizat de Farber a devenit
predecesorul metotrexatului.
Astfel,
ia naştere era chimioterapiei, „o viziune sanitară a iadului”, aşa cum o
numeşte Siddhartha Mukherjee, autorul cărţii The Emperor of All
Maladies. Toate marile publicaţii din lume încep să publice studii
despre cancer. În librării rafturile sunt ocupate de cărţi de oncologie
şi nici cinematografia nu ocoleşte acest subiect.
Pentru tratarea prin chimioterapie,
pacienţii erau închişi în saloane, un fel de închisori în care nimeni nu
avea voie să pronunţe cuvântul „cancer”. De asemenea, toate gemurile
încăperilor erau dotate cu plase de sârmă, în încercarea de a-i
împiedica pe suferinzi, care aveau un ten de culoare portocalie (din
cauza tratamentului ce li se administra), să se sinucidă.
Intervenţiile chirurgicale
În anii ‘70, studiile clinice moderne au
demonstrat că intervenţiile chirurgicale pot fi eficiente pentru
înlăturarea cancerului de sân. Astăzi mastectomia radicală (implică
extirparea muşchilor pectorali şi ganglionii limfatici din axile), se
efectuează foarte rar, iar mastectomia radicală modificată (în care se
păstrează ambii sau măcar unul din muşchii pectorali) este şi ea
întâlnită mult mai rar decât în trecut.
În
ultimii ani ai secolului XX, chirurgii dezvoltă tot mai multe tehnici
revoluţionare cu ajutorul cărora reuşesc să extragă cât mai puţin ţesut
sănătos în timpul intervenţiilor de înlăturare a cancerului. Aşa cum s-a
evoluat de la mastectomie, la tumorectomie, progresele s-au înregistrat
şi în ceea ce priveşte îndepărtarea tumorilor osoase şi a celor
localizate în ţesuturi moi, precum cele din membre, fără a fi nevoie de
amputare. Aceste progrese au depins nu numai de o bună înţelegere a
cancerului şi de apariţia unor instrumente chirurgicale potrivite, ci şi
de combinarea operaţiilor cu tratamente de chimioterapie sau radiaţii.
Până în ultimele decenii ale secolului
trecut, în multe cazuri, diagnosticarea cancerului necesita deschiderea
pacientului, astfel încât chirurgul să poată preleva mostre de ţesut.
Din fericire, spre sfârşitul anilor 70’ încep să se folosească tehnici
speciale pentru diagnosticare, precum ecografia, tomografia, tehnicile
prin rezonanţă magnetică şi tomografia prin emisie de pozitroni.
Tratamente hormonale
O altă descoperire, de data aceasta una a
secolului al XIX-lea, a pus bazele pentru o metodă modernă utilizată în
tratarea şi prevenirea cancerului de sân. În 1878, Thomas Beatson,
absolvent al Universităţii din Edinburgh, a descoperit că sânii
femelelor de iepure nu mai produc lapte după îndepărtarea ovarelor.
Analizând mai bine fenomenul el a observat că ovarectomia vine în
ajutorul celor care suferă de cancer la sân şi că hormonul feminin,
estrogenul, joacă un rol foarte important în apariţia cancerului de
acest tip. Astfel, studiile sale au reprezentat piatra de temelie pentru
crearea terapiei hormonale.
La o jumătate de secol după descoperirea
lui Beatson, Charles Huggins, urolog de la Universitatea din chicago a
observat că extirparea testiculelor induce o regresie dramatică a
cancerului de prostată metastatic. La scurt timp după aceea, s-a hotărât
că acest tip de cancer poate fi oprit cu ajutorul tratamentelor care
blochează producţia de hormoni.
Radiaţiile
În 1895, Wilhelm Conrad Roentgen, anunţă
descoperirea emisiilor unor radiaţii penetrante pe care le numeşte
radiaţii X. La nivel mondial, toată lumea se declară încântată de
reuşita fizicianului german şi în doar câteva luni, radiaţiile X încep
să fie utilizate pentru diagnosticarea pacienţilor, pentru ca apoi,
peste 3 ani ele să fie utilizate în tratarea cancerului. La început
terapia prin radiaţii utiliza radiu şi maşini pentru diagnosticare cu
joasă tensiune care creşteau şansele de supravieţuire ale pacienţilor.
Cu toate acestea, nu a durat mult până când medicii şi-au dat seama că
radiaţiile au şi o parte întunecată, căci în cantităţi mari ele pot
favoriza apariţia cancerului.
Cu
timpul, metodele şi aparatele utilizate în terapia prin radiaţii au
devenit din ce în ce mai bune. Astăzi, dozajul radiaţiilor se face
foarte precis, astfel încât ele să distrugă doar ţesutul canceros, nu şi
pe cel sănătos.
O mai bună înţelegere a biologiei
celulelor canceroase a dus la dezvoltarea unor agenţi biologici capabili
să mimeze unele semnale naturale pe care corpul le foloseşte cu scopul
de a controla creşterea celulelor. Studiile clinice au început, unul
câte unul, să susţină tratamentul anticancer numit bioterapie sau
imunoterapie. Acum, unii dintre aceşti agenţi biologici, care apar în
mod natural în corp, pot fi realizaţi şi în laborator. Fiind
administraţi bolnavilor de cancer, agenţii biologici influenţează
răspunsul imunitar natural pentru a ataca celulele canceroase.
În ciuda acestei multitudini de
tratamente, nu toate tipurile de cancer reacţionează la fel şi nu toate
terapiile dau rezultate. Din acest motiv, în ultimul timp, medicina
personalizată încearcă să găsească combinaţiile de tratamente utile
fiecărui individ în parte. Desigur, procedura este pe cât de inedită, pe
atât de costisitoare. Ea presupune prelevarea ţesutului canceros de la
pacient şi implantarea sa într-o serie de şoareci, pe care se realizează
teste cu scopul de a afla ce tratament reacţionează mai bine împotriva
tipului respectiv de cancer.
Acum, un grup de companii farmaceutice
crede că secretul pentru învingerea cancerului s-ar putea afla chiar
printre aceste studii deja realizate. În acest sens ele militează pentru
împărtăşirea datelor reieşite în urma studiilor, cu scopul de a
îmbunătăţi rata de succes a terapiilor anticancer. Denumit DataSphare,
proiectul vizează să creeze un depozit de informaţii prelevate în urma
studiilor realizate de companii şi universităţi asupra cancerului.
Cu
toate că, de mii de ani nimeni nu a găsit o cale de a pune capăt
acestei boli malefice, trebuie să ne gândim că toate aceste descoperiri
şi tratamente anticancer au în spatele lor o muncă titanică, mii de
cercetări, de rapoarte şi de studii clinice.
Pentru a ne putea da seama de paşii
uriaşi pe care i-a făcut medicina în ultimele secole, putem face un mic
exerciţiu de imaginaţie. Cum ar fi dacă regina persană, Atossa, care a
trăit în jurul anului 500 î.Hr şi care a suferit de cancer la sân, ar fi
putut să călătorească în timp, secol după secol. La două sute de ani
după ce ea i-a poruncit unui sclav grec, numit Democedes, să îi extirpe
tumoarea, sub forma a ceea ce pare una din cele mai primitive
mastectomii, Atossa ar afla că Hipocrate are un nume pentru boala ei şi
că acela este karkinos. Peste o altă mie de ani, ea ar putea suferi o
altă intervenţie prin care i se înlătură tumoarea, dar care nu ar fi
destul de bună încăt să împiedice reapariţia ei. În 1778, la clinica lui
John Hunter, regina ar afla că operaţiile de extirpare a tumorilor se
realizează numai dacă boala este în stadiu incipient. Pe măsură ce
înaintează spre secolul al XIX-lea, Atossa are o nouă şansă să scape de
boală. Noua operaţie pare mult mai periculoasă, căci este vorba de o
mastectomie radicală, dar şi mult mai promiţătoare. La începutul anilor
1900, boala ei ar putea fi tratată numai prin terapie cu raze X, pentru
ca 50 de ani mai târziu, o altă generaţie de medici să combine două
strategii: mastectomie simplă şi radiaţii. În anii ‘70 boala reginei are
şanse să dispară şi pentru prima dată există speranţa că ea nu va mai
recidiva. În sfârşit, în secolul XXI, Atossa are posibilitatea de a nu
se expune la tratamente toxice fără a şti sigur dacă ele îi sunt sau nu
benefice. Pentru prima dată, ea poate, mai întâi, să încerce terapiile
pe şoareci avatar.
Deşi nu se poate să realizăm comparaţii
între tehnicile utilizate acum 2500 de ani şi cele din prezent, trebuie
să subliniem faptul că, dacă Atossa ar fi trăit acum şi ar fi fost
diagnosticată cu cancer la sân la vârsta de 40 de ani, ea ar fi putut să
mai trăiască 15-20 de ani, multumită noilor tratamente. De Maria Olaru – Descopera
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu