O lege aberanta si nedreapta – scrisoare deschisa
Parlamentul României va lua în curând în discuţie un proiect de lege iniţiat de Crin Antonescu, preşedintele PNL şi al Senatului, consiliat de Institutul guvernamental „Elie Wiesel“. Acesta prevede scoaterea în afara legii a oricărui fel de activitate sau organizaţie legionară, incluzând acest delict (care este o premieră pentru Codul Penal) în familia infracţiunilor de “rasism, fascism, xenofobie, negaţionism”. Alături de toate acestea, care erau demult incriminate de lege, se intenţionează acum şi adăugarea explicită a “legionarismului”. Fapt care denotă înainte de orice o certitudine: această completare nu este redundantă. Legionarismul (definit în sens foarte larg drept poziţia favorabilă, sau alta decât “adevărul istoric general recunoscut” faţă de acest fenomen cu multiple dimensiuni: istorică, politică şi spirituală) este prin urmare diferit de concepţiile enumerate mai sus, el neputând fi “combătut” doar pe baza incriminării acestora.
Conform opiniei iniţiatorilor acestui proiect de lege, singura dimensiune a legionarismului care va trebui acceptată cu obligativitate de-acum înainte este cea penală. O încadrare apodictică, practic fără nicio bază în realităţile României de ieri şi cu atât mai puţin de azi. Nu mai rămâne loc de discuţii, de interpretări sau de nuanţări. Legionarismul este încadrat in integrum în categoria relelor cu caracter absolut, la ultima limită odiosului pe care şi-o poate imagina mintea umană. Pentru aceasta nu e nevoie de vreo dezbatere sau analiză obiectivă, ci doar de un simplu ukaz izvorât din voinţa de a ridica o anumită opinie îngustă, partizană şi interesată la nivel de adevăr absolut. (În plus, fireşte, mai e nevoie şi de deţinerea de pârghii şi de mijloace “adecvate” de persuasiune pentru a obţine trecerea acestei monstruozităţi juridice printr-un Parlament influenţabil).
Respingem cu fermitate această interpretare absolut arbitrară şi ne permitem să denunţăm acest demers drept unul profund abuziv, călcând în picioare orice fel de elemente ale unei culturi democratice de la care pretinde că se revendică, sub pretextul unei presupuse ameninţări a ordinii de drept. Un “pericol” pe care, în afara autorilor acestui proiect, nu îl vede de fapt nimeni.
Aşa cum vom explica îndată mai pe larg, dacă această lege se va materializa, consecinţele ei vor fi de o importanţă covârşitoare. Nu numai pentru grupările care îşi revendică explicit apartenenţa legionară, dar şi pentru libertatea de gândire, libertatea de conştiinţă şi libertatea religioasă a unor largi categorii de cetăţeni ai României care nu fac parte din “organizaţii cu caracter legionar”. Vor fi puse la index o serie de cărţi memorialistice despre universul concentraţionar comunist, va fi interzis orice cult al “sfinţilor închisorilor”. Practic, orice fel de material documentar care prezintă favorabil, fie doar din punct de vedere uman şi creştin, persoane puse în legătură cu fenomenul legionar, va putea fi considerat implicit o “apologie” a legionarismului, intrând astfel sub incidenţa legii penale. Acest proiect de lege, în formula sa actuală, conţine în mod evident germenii odioşi ai unei potenţiale prigoane anticreştine!
Îl considerăm prin urmare inadmisibil şi în profundă contradicţie cu valorile libertăţii care sunt protejate de actuala Constituţie. Un astfel de demers nu ar fi de imaginat în nicio ţară civilizată din lume!
Legionarismul nu a putut fi condamnat după legea de până acum
Îndreptăţirea Fundaţiei “Profesor George Manu” de a se pronunţa în acest context ca fiind o voce reprezentativă a fenomenului legionar derivă din toate antecedentele sale. Printre membrii ei fondatori s-au numărat şi foşti legionari având la activ numeroşi ani de închisoare comunistă, iar revista “Permanenţe” apare fără întrerupere începând din anul 1998. Conform precizărilor făcute de membrii conducerii Mişcării Legionare din afara ţării (legionari care nu au fost supuşi vreunei incriminări sau persecuţii în niciun stat democratic diferit de România!), în imposibilitatea unor forme legale de organizare (interzise conform legii siguranţei naţionale din 1991 dată de regimul neo-bolşevic de atunci), Fundaţia “George Manu” este cea care reprezintă în ţară “punctul de vedere al Mişcării Legionare”.
Celelalte grupări sau organizaţii cu un caracter asemănător, fie că au fost iniţiate de alţi vechi legionari, fie de tineri care aplică interpretări proprii sau se “inspiră” din legionarism, îşi pot de asemenea revendica îndreptăţirea lor mai mare sau mai mică de a vorbi în numele legionarismului sau a principiilor acestuia, dar nu e aici locul unei dezbateri pe acest subiect.
Important este că în toate activităţile acestor grupări, în special în toate activităţile şi publicaţiile Fundaţiei “George Manu”, nu s-a putut găsi până acum nicio urmă de infracţiune de genul celor înfierate de vechea lege. Iată adevărata motivaţie a amendării acesteia cu noile prevederi explicite.
Până acum în România nu au existat condamnări răsunătoare sau în număr mare privind delictele de extremism, rasism, fascism, negaţionism sau incitarea la ură de orice fel, numărul lor tinzând practic către zero (dacă nu cumva este chiar zero). Au existat ce-i drept câteva procese în acest sens, toate soldându-se în cele din urmă cu achitarea inculpaţilor – fie că e vorba de persoane, fie de organizaţii. Un fapt care ar trebui în fond să ne bucure: în privinţa delictelor mai devreme amintite, România se află la un standard de moralitate net superior altor ţări europene, unde ele sunt săvârşite în mod curent, pe o scară relativ largă, anume de persoane sau grupări „de extrema dreaptă“. Mai mult, faptul că procesele judecate s-au soldat cu achitări nu face decât să denote că justiţia îşi face datoria în mod corect, de la înălţimea unor standarde europene de probitate şi corectitudine.
Pe unii însă, această stare de fapt în loc să-i bucure -cum s-ar cuveni- nu face decât să-i irite şi să-i încrânceneze şi mai tare. Realitatea este că până în ziua de azi legionarismul, căci acesta este termenul cheie care deranjează, nu a putut fi încadrat în legea existentă. Substanţa sa morală i-a permis să nu cadă pradă unor ispite facile care să ducă la încălcarea unei legi care se află practic la acelaşi nivel cu legislaţia internaţională.
Activitatea Fundaţiei “George Manu”
Considerăm însă faptul de a nu fi infractor ca fiind doar o treaptă elementară de normalitate, iar nu numaidecât şi o virtute. Ca atare, în cele ce urmează vom da seamă doar de activităţile noastre de până acum, căci doar acestea cad în sfera noastră de răspundere.
Fundaţia “George Manu” s-a implicat în primul rând pentru cultivarea unor valori morale şi promovarea de repere ale conştiinţei noastre naţionale. Oameni care prin atitudinea lor demnă, fără compromis, şi prin înalta lor trăire creştină în închisorile comuniste şi-au câştigat locul între figurile de seamă ale identităţii româneşti. Ei înşişi s-au considerat în primul rând creştini, în al doilea rând români şi abia în ultimul rând legionari. Cel mai bun exemplu în acest sens este savantul George Manu, un intelectual distins, cu origini nobile, care a murit ca un adevărat martir în temniţa Aiudului. Am adus asemenea repere în atenţia opiniei publice într-un mod decent, neostentativ, dar totodată cu un deplin discernământ moral, dintr-o convingere profundă că destinele acestor oameni exemplari merită sa fie cunoscute de toţi românii care-şi iubesc neamul.
Un alt aspect a fost restabilirea adevărului istoric în ceea ce priveşte Mişcarea Legionară, de cele mai multe ori mistificat în mod interesat. Am urmat o linie care nu se încadrează în ceea ce legiuitorul actual numeşte “adevărul istoric general recunoscut”. Pentru noi adevărul este unul singur, neechivoc, iar el nu depinde de gradul său de răspândire şi cunoaştere. O mistificare larg răspândită nu poate ţine niciodată loc de adevăr, indiferent de gradul ei de acceptare. Prin urmare, am mărturisit adevărul aşa cum îl înţelegem noi. Am adus interpretări în virtutea libertăţii noastre de conştiinţă (care ar trebui să fie un bun suprem în orice stat democratic), lăsând celor care le citesc libertatea de a fi sau nu de acord cu ele. În sprijinul acestor interpretări am prezentat documente şi mărturii care sunt ignorate sau neglijate de mulţi istorici. Am scos în evidenţă în special faptul că doctrina legionară nu a rămas la nivelul anilor 30-40, ea cunoscând în timp o evoluţie firească, dar pe aceleaşi coordonate fundamentale care i-au definit temeiurile. Astfel, nu există nicio incompatibilitate funciară între principiile democratice şi naţionalismul (în particular legionarismul) înţeles ca dragoste faţă de neamul căruia îi aparţii şi faţă de valorile sale, un concept complet diferit de noţiunile de şovinism sau xenofobie. Această clarificare datează de peste 60 de ani, fiind făcută în scrierile exilului la începutul anilor 50, începând cu Horia Sima. Un alt exemplu în această direcţie este şi seria de articole ale lui Alexandru M. Frâncu scrise în 1952, pe care am început s-o republicăm după peste şase decenii în revista “Permanenţe”. Actualitatea acestor texte este remarcabilă. Printre altele şi observaţia următoare, despre care nu s-ar putea spune că a fost scrisă acum 60 de ani: legionarii refugiaţi pe atunci în exil au făcut o mare descoperire, aflând “în trăirea politică de fiecare zi a contemporanilor noştri occidentali aplicate o seamă de reguli pe care noi, cu trudă, le degajaserăm şi impuseserăm vieţii noastre legionare. Şi nu cu puţină surprindere am aflat că ansamblul acestor reguli – de libertate înţeleasă dar uman îngrădită, de demnitate tuturor recunoscută – purta exact numele ce-l avea, la noi în ţară, regimul ce-i nega însăşi fundamentele: democraţie.” O observaţie de o actualitate extraordinară. Nu este oare “democraţia” de acum din România de fapt tot o spoială pentru un sistem care în fond îi neagă însăşi fundamentele? Ar fi de imaginat o asemenea lege, care incriminează delictul de opinie, în orice ţară cu adevărat civilizată? Mai e nevoie să reamintim cum a privit anul trecut Europa încălcările grosolane ale legilor şi a Constituţiei de către tabăra aceluiaşi Crin Antonescu, în tentativa sa de “puci parlamentar” menit să obţină demiterea preşedintelui ţării prin orice mijloace, dincolo de limita statului de drept?
Ca în rândurile de mai sus, atunci când a fost cazul, am luat poziţie în cadrul revistei noastre asupra evenimentelor sociale sau politice din România. Principiile care ne-au ghidat în permanenţă pot fi caracterizate prin echilibru, luciditate, responsabilitate şi onestitate, toate puternic fundamentate pe adevăratul interes naţional, manifestat în primul rând prin nevoia de moralitate în spaţiul public.
În virtutea activităţii noastre de a cultiva adevaratele valori ale neamului românesc am publicat şi numeroase articole culturale şi teologice, fără tentă explicit “legionară”. Aşa cum am reamintit într-un context anterior, dorim în primul rând să reprezentăm o poziţie autentic creştină, pe urmă una cu adevărat românească, iar abia în ultimul rând una “legionară”.
Dacă acest proiect va căpăta putere de lege, toate activităţile de genul celor descrise pe larg mai sus vor fi trecute în rândurile infracţiunilor. Vom fi prin urmare nevoiţi să le suspendăm. Dar afirmăm de pe acum că ne simţim cu conştiinţa morală împăcată că nu am greşit cu nimic faţă de Dumnezeu, faţă de neamul nostru şi faţă de legea care este (încă) în vigoare. Singura noastră “vină” este aceea că asemenea activităţi contravin intereselor unor cercuri care au şi puterea de a-şi impune în mod autoritar şi profund nedemocratic viziunea lor îngustă şi părtinitoare asupra istoriei României.
Restricţii asupra cercetării istorice
Conform acestui proiect de lege, o altă viziune a istoriei nu va mai fi posibilă. Legea va condamna “promovarea în public a cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii sau desfăşurarea în public a unei activităţi temporare sau permanente, în scopul promovării ideilor, concepţiilor sau doctrinelor fasciste, legionare, rasiste ori xenofobe. Aceste fapte nu constituie infracţiuni dacă sunt săvârşite în interesul artei sau ştiinţei, cercetării ori educaţiei numai dacă acest interes este exprimat în sensul protecţiei drepturilor omului şi a valorilor fundamentale ocrotite, precum şi în respectul adevărului istoric general recunoscut, cu scopul de a nu fi repetată săvârşirea de alte infracţiuni contra păcii şi omenirii, crime de război sau crime contra umanităţii”.
Oare prin “adevăr istoric general recunoscut” se înţelege cumva teza conform căreia legionarismul s-ar face vinovat de “infracţiuni contra păcii şi omenirii”, de “crime de război”, de “crime contra umanităţii”? Pe ce bază? Nu cumva adevărul istoric care ar trebui să fie general recunoscut e tocmai faptul că Tribunalul Internaţional de la Nürnberg, în urma unei anchete preliminare, a scos Mişcarea Legionară de pe lista inculpaţilor pentru asemenea crime?
Consecinţele acestei legi vor fi cât se poate de grave. Ea intimidează orice fel de încercare a unui istoric de bună credinţă de a analiza fenomenul legionar în mod obiectiv şi fără idei preconcepute. Acest lucru nu va mai fi posibil, căci „adevărul istoric“ e deja dictat printr-o lege cu caracter orwellian.
Restricţii asupra libertăţii religioase
Ceea ce credem că a “deranjat” cel mai tare şi care pune în evidenţă cum nu se poate mai bine hidoşenia acestui demers legislativ nu au fost cu siguranţă manifestările unora care înţeleg legionarismul mai mult ca o paradă publică de simboluri şi însemne. Nu credem că aceste apariţii ar fi fost un “pericol” pentru cineva, acceptarea sau respingerea lor putând fi o chestiune de gust. Gusturile de azi sunt cu totul altele decât cele de acum peste 80 de ani, încât e greu de crezut că o parte semnificativă a populaţiei s-ar fi putut molipsi datorită unor asemenea parade. Îngrijorarea reală a acelor cercuri (vădit anticreştine) care vor punerea la index a legionarismului este mai degrabă acceptarea tot mai largă a cultului “sfinţilor închisorilor” în cadrul României creştine. Două exemple relevante sunt de ajuns: Valeriu Gafencu sau Pr. Justin Pârvu, deşi e vorba şi de mulţi alţii.
Am dat aceste nume pentru că au ceva în comun. Ambii au ajuns la un asemenea grad de popularitate în rândurile credincioşilor din România, fiind priviţi drept candidaţi fireşti la o “canonizare”, ceea ce nu înseamnă altceva decât consfinţirea oficială a cultului pentru ei. Ei bine, acest cult se doreşte a fi tăiat din rădăcină, având în vedere antecedentele legionare ale celor în cauză.
Un alt element comun celor doi este faptul că ambii au primit titlul de cetăţean de onoare post-mortem în oraşele în care s-au aflat temniţele comuniste în care ei au suferit : Târgu Ocna şi Baia Sprie. Presiunile repetate făcute de institutul “Elie Wiesel” pentru retragerea acestor titluri onorifice sunt binecunoscute. Dar românii au rezistat. Şi aici nu e vorba numai de “legionari”, ci şi de alţi oameni cu credinţă şi onoare. Prima tentativă de retragere a cetăţeniei de onoare a lui Valeriu Gafencu a eşuat, datorită solidarităţii românilor care şi-au apărat cu demnitate cauza. Acest lucru s-a realizat totuşi finalmente printr-o manevră vicleană, într-o nouă şedinţă în care nu se anunţa nimic, probabil în urma unor mari presiuni şi ameninţări. Protestul aceluiaşi institut împotriva acordării cetăţeniei de onoare Părintelui Justin Pârvu a fost respins cu demnitate atât de primarul din Baia Sprie, cât şi de jurnaliştii de la “Gazeta de Maramureş”. Deci nici vorbă de legionari. Şi totuşi, acest fapt este cel care a alarmat cel mai tare. Anume faptul că unii oameni remarcabili, asociaţi cu legionarismul, încep să fie apreciaţi şi cinstiţi de tot mai mulţi români. Metoda protestelor şi a presiunilor asupra consiliilor locale şi-a epuizat rapid valenţele, lăsând în urmă mai multe frustrări şi eşecuri decât succese, încât s-a recurs astfel la radicalitatea soluţiei ultime la care asistăm acum. Acesta este în opinia noastră adevăratul resort care a declanşat în regim de urgenţă astfel de măsuri legislative fără precedent.
Cultul unor asemenea sfinţi şi martiri ai Bisericii noastre va fi pedepsit prin lege! Aceasta este morala evenimentelor la care asistăm şi care ar trebui să indigneze pe orice român cu o urmă de demnitate în el.
Iată de ce această lege constituie o imixtiune fără precedent în resorturile Bisericii, căreia i se refuză competenţa de a fi o instanţă morală în cadrul societăţii. Ea este considerată drept incapabilă să discearnă binele de rău sau sfinţii de criminali.
Legea reprezintă totodată şi un atentat la libertatea religioasă şi de conştiinţă. Din moment ce Valeriu Gafencu a trăit în închisoare pe un plan exclusiv religios (indiferent de antecedentele sale), el în acest domeniu îşi are locul firesc şi trebuie cinstit ca atare. Dar prin legea aceasta aberantă, cultul său va fi interzis de către stat. Se va spune că ierarhia bisericească nu îl aprobă. E doar o jumătate de adevăr. Ştim bine că există şi destui ierarhi cu evlavie la sfinţii închisorilor, în special la Valeriu Gafencu şi Pr. Justin Pârvu. Încă nu s-a atins acea masă critică în rândurile ierarhiei (mulţi fiind tributari şi unui trecut cu semne de întrebare sub comunism), dar Biserica nu înseamnă doar ierarhia, ci toată adunarea credincioşilor. Iar canonizarea unor asemenea oameni drept sfinţi ar trebui să fie rodul firesc al unui proces de clarificare interioară în cadrul Bisericii, fără influenţe din afară.
Iată de ce interdicţiile de faţă echivalează cu o prigoană anticreştină fără precedent, luând Bisericii dreptul de a se pronunţa în mod liber asupra unor probleme privind păcatul, pocăinţa, smerenia, desăvârşirea creştină, impunând în mod forţat din exterior tabuuri de natură politică sau ideologică. Se uită însă că sfinţii nu pot avea nicio culoare politică, ei aparţinând în primul rând lui Hristos, dincolo de antecedentele lor lumeşti.
Ne exprimăm încă odată indignarea în faţa acestei aberaţii legislative, care încearcă nici mai mult nici mai puţin decât să rupă în mod brutal poporul român de valorile sale morale şi de reperele sale spirituale, sub pretextul străveziu al combaterii rasismului, xenofobiei, antisemitismului, incitării la ură, extremismului şi altor delicte oribile în viziunea lumii civilizate. Resorturile ei reale sunt de fapt, aşa cum am arătat, cu totul altele.
Din păcate, principalul motiv pentru care nu credem că această lume a Europei civilizate se va ridica să stigmatizeze România pentru această lege, e gradul avansat de secularizare la care s-a ajuns în aceste ţări. Noţiunea de “sfinţi ai închisorilor” nu prea le spune nimic, ea ţinând de cu totul alte dimensiuni decât cele pe care e capabilă să le perceapă Europa actuală.
România va trebui, cel puţin pentru moment, să se descurce singură în faţa acestei situaţii.
Lipsă de argumente reale
Câte ceva şi despre “argumentele” acestei incriminări, aşa cum transpar ele din declaraţiile de presă pe care le cunoaştem. Ele sunt extrem de subţiri şi se referă în fond numai la cele câteva luni de guvernare legionară. Sunt acuzate “politica rasistă” şi “atrocităţile” comise împotriva evreilor.
Realitatea este că din 1941 şi până în 2013 nu există niciun legionar condamnat pentru crime împotriva evreilor. Prilejuri ar fi fost destule : după 1941, mai ales când Antonescu încă nu intrase în război şi putea să se răfuiască cu adversarii săi interni pe care i-a eliminat de la putere, apoi după 1945, odată cu preluarea puterii de către comunişti. Dar – nimic. Nu contestă nimeni cele 120 de victime evreieşti (pe lângă ceilalţi peste 800 de morţi români) din zilele aşa-zisei “rebeliuni” din ianuarie 1941. Numai că, aşa cum arată şi documentele descoperite recent, se confirmă ceea ce se spusese dintotdeauna în memorialistica legionară : autorii acestor dezordini au fost borfaşi, diversionişti sau chiar comunişti îmbrăcaţi în uniforme legionare, organizaţi de către serviciile secrete antonesciene.
Referitor la politica restrictivă dusă la adresa minorităţii evreieşti în cele câteva luni de guvernare legionară, trebuie spus că aceasta era departe de a afecta viaţa sau integritatea celor vizaţi. S-a înfiinţat chiar şi teatrul evreiesc “Baraşeum” sub ministerul patronat de Radu Gyr. Mai mult, în acel stat de scurtă durată nu au existat deţinuţi politici (torţionarii şi criminalii carlişti intrând aici într-o altă categorie).
Legionarii înşişi au privit primele lor luni de guvernare drept o perioadă provizorie, menită să facă trecerea către un stat reprezentativ pentru toţi cetăţenii României. După cum ştim, acolo nu s-a mai ajuns niciodată. Iată de ce incriminarea unui fenomen de amploarea şi dimensiunile celui legionar doar pe baza unor presupuse “fapte” (fără făptaşi) comise într-un provizorat de 4 luni de zile, şi acelea acum 73 de ani, numai a echitate si nepărtinire nu sună. Ci mai degrabă a ranchiună, îngustime extremă şi nepotolit spirit vindicativ.
Fără îndoială, statul legionar era fundamentat etnocratic, un principiu care corespundea acelui context istoric. După cel de-al Doilea Război Mondial acest principiu de organizare statală s-a mai perpetuat în câteva ţări (Spania, Portugalia), iar până în zilele noastre doar în … Israel.
Judecarea legionarismului din ziua de azi după manifestările sale de acum peste 70 de ani ar institui însă un principiu schilod şi aberant. Ar însemna atunci să-l interzicem pe Eminescu în întregul său doar pentru că opiniile sale politice nu mai corespund standardelor actuale. Sau să interzicem partidele de orientare conservatoare în Europa pentru faptul că acestea au inclus prin anii 50-60 homosexualitatea în codul penal, discriminând astfel un număr de oameni.
Repetăm, la legionarii anului 1940 (adică un scurt fragment din istoria de peste 85 de ani a Legiunii) aflăm o concepţie în concordanţă cu spiritul acelei vremi, dar care nu s-a manifestat printr-o politică deliberată de teroare, de crime, de atrocităţi. Aceea da, ar fi de condamnat fără discuţie, în orice epocă s-ar petrece. Nu există însă legionari condamnaţi de vreo instanţă, fie ea şi comunistă, pentru asemenea crime. Acesta e un fapt cert şi imposibil de eludat.
Viziunile şi concepţiile pot evolua. La fel este şi cazul legionarismului. Problemele din anii 30-40 ai secolului trecut nu sunt identice cu cele de azi. Dar, dacă vorbim de evoluţie în cadrul legionarismului, trebuie spus că aceasta are loc numai în cadrul principiilor sale fundamentale, a acelor elemente care nu pot fi tranzacţionate. Ceea ce rămâne este un nucleu imuabil, alcătuit din valori cu caracter peren.
Ce este legionarismul?
Rămâne de văzut dacă parlamentarii noştri vor dezbate în mod onest acest proiect şi dacă vor vota după cum le dictează conştiinţa, sau după cum le impun … „dictatorii“ zilelor noastre.
Vom asista la un test fără precedent al capacităţii de onestitate a aleşilor noştri, care iau în considerare să aresteze legionarismul.
Ce arestează ei de fapt prin aceasta? Ce este în fond legionarismul ? O înşiruire de denumiri cu rezonanţă istorică sau/şi o simplă exhibare de gesturi şi simboluri vizuale?
Nimic din toate acestea. Ceea ce se doreşte a fi arestat este o idee. Anume ideea legionară a demnităţii româneşti, a onestităţii, a corectitudinii şi moralităţii pe plan public. Ideea transformării omului prin dobândirea virtuţilor creştine. A prevalării interesului public asupra celui particular, atunci când acesta e egoist şi lipsit de probitate. A biruinţei spiritului de jertfă asupra materialismului. A omeniei împotriva strâmbătăţilor de orice fel.
S-a ajuns într-un moment de tensiune şi de opoziţie radicală. Este fără îndoială o luptă spirituală între bine şi rău. Noi am încercat să ne expunem punctul de vedere şi să-l transmitem opiniei publice în măsura în care ne-au permis resursele noastre limitate. Dar sperăm ca în urma citirii acestuia, românii de bună credinţă vor şti să clarifice ceea ce poate simţeau instinctiv în sufletele lor. Că vor şti să discearnă unde sunt forţele spirituale ale binelui şi unde stau cele potrivnice. Că vor fi capabili să înţeleagă faptul (pe care înaintaşii noştri l-au înţeles pe pielea lor) că în România noţiunile de “legal” şi “ilegal” au o suprapunere mult mai mică cu cele de “bine” şi “rău” decât în alte ţări civilizate.
Această încercare de punere a pumnului în gură nu va avea cum să izbândească pe termen lung. Chiar obligându-i la tăcere pe cei care cinstesc valorile româneşti, vor striga atunci pietrele… şi ele nu vor tăcea, până când dreptatea istorică nu va fi pusă la locul cuvenit. Indiferent câtă apă va trebui să curgă până atunci pe Dâmboviţa.
“Dumnezeu vede şi va răsplăti”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu