Vieti

Patericul închisorilor: Doctorul, muncitorul cel orb şi ţăranul credincios

Posted in Parabole, Rezistenţa ortodoxă, Vieţi inedite by Muritor on 10/02/2013

mucenicia Sfinţilor închisorilor

Într-o celulă vecină erau trei deţinuţi. Nici unul nu ştia alfabetul morse si încercările de a intra în legătura cu ei au rămas fără rezultat. Auzeam cînd raportau dimineaţa şi seara: “Să trăiţi domn’ şef de secţie, camera…, cu trei deţinuţi, e gata de raport”.

Trecuse aproape un an de zile şi într-o zi e chemat miliţianul prin bătăi în uşă: unu’ murise. Ordonanţele cu targa ridicară mortul, apoi s-a făcut linişte. Misterul a fost deslegat cînd cei doi rămaşi au fost mutaţi în alte celule. Atunci s-a aflat că fuseseră un doctor, un muncitor şi un ţăran.

Doctorul, mărunt de statură, rezista regimului de privaţiune alimentară dar era irascibil şi taciturn. Muncitorul era bolnav, foarte slăbit si orb din cauza diabetului netratat. Ţăranul, şi el slăbit, era calm şi se ruga toată ziua. Ştia Acatistul Maicii Domnului şi mulţi psalmi pe de rost. Fusese rănit pe frontul de Rasărit şi rămăsese acasă. Apoi pentru că se împotrivise colectivizării, a fost judecat într un proces cu legionarii şi trimis la Aiud. Ingrijea de muncitor şi se întreţinea cu el în discuţi; doctorul nu lua parte, ci privea cu un aer superior.

Muncitorului îi era din ce în ce mai rău şi nu se mai putea mişca. Ţăranul îl ajuta şi-i dădea să mănînce. Ţăranul a raportat, rugînd miliţianul să-l ducă la spital pe muncitor. Dar miliţianul i-a trîntit uşa în nas. După cîteva zile mîncarea a devenit mai gustoasă. Se vedeau bucăţele mici de carne, maţe şi zgîrciuri. Era ceva neobişnuit şi speranţa că moartea va fi cel puţin amînată, renăştea cugetele muribunzilor. Doctorul a observat că tăranul, înainte de a-i da muncitorului porţia, pescuia carnea din propria gamelă şi o punea în gamela orbului, apoi îl îndemna să mănînce:

- Ia, frate, că şi-a adus aminte Dumnezeu şi Maica Domnului de noi şi ne-a mai îndulcit suferinţa…

Muncitorul însă se epuiza pe zi ce trecea; după cîtva timp a devenit inconştient. Atunci doctorul i-a reproşat ţăranului:

- Ce faci, domnule? In loc să mănînci dumneata şi porţia lui, că vezi bine că moare, dumneata îi dai şi partea cea mai bună din porţia dumitale.

- Da, domnule doctor, văd şi eu că moare, dar n-aş vrea să constate pe lumea cealaltă că aici nimeni nu l-a iubit…

Şi s-a aşezat în genunchi la capul muribundului, rugîndu-se. Ceva s-a petrecut în sufletul doctorului în momentul acela, s-a întors cu faţa la perete şi a început să plîngă în hohote. Ţăranul încerca să-l liniştească.

- Domnule doctor, liniştiţi-vă! Poate de aceea a vrut Dumnezeu să fim aici, ca să ne regăsim sufletul. Dumneavoastră, ca medic, aţi văzut mulţi oameni murind; eu, pe front, asemenea. Dar nici unul nu aveam timp să înţelegem că omul nu moare, ci se mută.

După ce mortul a fost scos, doctorul n-a vorbit cîteva zile. După aceea l-a rugat pe ţăran să-l înveţe Acatistul şi psalmii pe care-i ştia şi petreceau tot timpul în rugăciune. Învăţa doctorul de la ţăran adevăratele cunoştinţe despre om. Cînd aranjamentul i-a despărţit, doctorul a povestit întîmplarea, făcînd din faptul acesta un act de penitenţă înaintea tuturor.

Sursa: Virgil Maxim “Imn pentru crucea purtată“

Preluat de pe: Fericiţi cei prigoniţi