Cinci minute in PURGATORIU
Birtul infect, spelunca, bodega, bomba, maghernița, crâșma – este constanta care punctează orice epocă, fie că e vorba de obediența capitalismului, disperarea și confuzia tranziției, grotescul socialismului târziu, mizeria post-industrială, primitivismul feudal, obscurantismul medieval sau opulența antică. Este vorba de locurile afundate într-o permanentă pâclă nicotinică și ceață bahică, în care se disecă cu o pasiune la granița dintre sărut și rastel în cap întreaga politică mondială și națională, mondenitățile, rezultatele sportive și toate aspectele vieții social-economice, presărate cu subtilități erotico-pornografice constant împrospătate și adaptate noilor contexte.
Mulți oameni trec foarte des pe lângă diverse clădiri, case, magazine, curți, hale, ganguri, pivnițe sau localuri în care nu intră niciodată, știindu-le foarte bine pe dinafară, dar mai deloc pe dinăuntru. Curiozitatea îi face să se întrebe uneori – „ce-o zace în spatele acelor geamuri, cărămizi și pereți, ce secrete sau ce povești ascund aceste locuri?”
Am simțit de multe ori o bizară furnicare trecând pe lângă cele câteva bombe din zonă, unde ariergarda învinsă a proletariatului și intelectualității postcomuniste își tratează cu spirturi aromate rănile sociale produse de tranziție, familie sau propria patimă. Omul bea pentru că îi place să bea. Procesul de îmbătare poate fi asemănat cu actul sexual, unii știind să-l prelungească pentru a savura fiecare moment, pe când alții se confruntă cu ejaculări bahice precoce sau cu impotențe etilice lipsite de orice farmec. Îmbătarea (nu beția cruntă) este în esență mult mai plăcută decât starea de veghe, iar oamenii sunt dispuși să încerce tot felul de combinații și experimente pentru a se simți liberi, dezimvolți și dezinhibați – măcar pentru câteva momente. Evident, există multe categorii de utilizatori pasionali ai alcoolului, dar cei pe care îi întâlnești la primă oră în birturile din zonă fac parte din categoria “killing spree”.
Prima chestie care te frapează este cantitatea care se toarnă în pahare. Învățat cu icebergurile de gheață și micronii de vodcă sau whiskey cu care ești servit în cluburile și barurile “selecte” din zona centrală, rămâi ca la dentist când vezi că în jargonul local “una mică” semnifică 200 de grame de cognac, vodcă sau rom! Cei mai sensibili solicită și câte o felie de lămâie sau puțin lichior pentru a “stropi” și “aroma” băutura distilată pe care o comandă. Berea nu se consumă aproape deloc “stereo”, adică fără alte focoase nucleare. “Ce caru meu, beau bere goală ca fraierii?”, specifică un nene cu bască old-school de maistru și șalopetă mânjită de vazelină, din buzunarul căreia mijesc o șurubelniță și o cheie de 13.
În cele cinci minute pe care le petreci bând o bere din picioare și scrutând cu atenție spectacolul din jur, nu poți surprinde decât o parte infimă a vodevilului etilic din purgatoriul matinal, din care martalogii răgușiți pot ieși doar beți sau morți de beți. La o masă se vorbește în contradictoriu despre fotbal: “Câte goluri a dat, bă, Kocsis în `54? Unșpe? Morții lui, nu mi-a dat și mie o bere, hîhîhî!” Un bărbat într-un parpalac gri se îndepărtează șchiopătând de pult, ducând atent un deț și o halbă de bere: “Bă Ioane, tu știi când a murit Dej? Că io am fost la mormântare, ne-a dus dân armată”… “Da, și când ce-o dus, la doișpe ani, că ești născut în șinzăștrei bă pulă!” Omul se oprește în fața mesei, pune halba pe masă, soarbe jumătate din conținutul celuilalt pahar și spune îngândurat: “Da mă, așa-i…atunci la ce mormântarea crucii mă-sii ne-o fi dus ăia? ” “Hai mă, stai jos, taci și bea, hahaha”. La altă masă doi clienți împart un ziar și comentează mondenitățile patriei: “Vezi ce scrie? Vadim o vrut s-o violeze oe Oana Zăvoranu…” “Dă-o bă drecu de zdreanță, cine o crede pe curva aia? Ea și curva de mă-sa, toată ziua la televizor…Ieri mi-o venit să sparg Goldstaru, să-mi fut una dacă nu!” Pe ușă intră încă două caractere deosebite, văzându-se de la o poștă că nu sunt la prima stație. Salută scurt din priviri și își continuă discuția începută pesemne mai devreme: “Cum bă să mai votezi cu Băsescu?! Păi n-au furat destul în țara asta ăia ai lui? Futu-i gura lui să-i fut de chior!” “Da, și Ponta-i mai bun? Și bulangiu ăla de Antonescu? Cu ăia să votez, cu pișații ăia?” “Niciunu nu-i bun, ascultați-mă ce vă zic io…”, se aude o voce baritonală din fundul cârciumii…“Da las` că vine Dan Diaconescu și îi fute pe toți legionarii ăștia care au prăpădit țara românească”…Chelnerița dă mai tare radioul, își aprinde o țigară, trage cu nesaț și suflă sictirită în sus.
Beau ultima gură de bere, mă uit la ceas și văd că mi-a expirat timpul…dacă mai putem vorbi de timp într-un loc al tranchilizării atemporale și al durerii-n…ficat, tratate cu mult alcool. Afară e ceață, dar nu ca înăuntru. După ușa murdară de termopan te întâmpină un univers care miroase a chiștoace, găinaț de porumbei, varză murată și pișat pe la colțuri.
Uneori simți că nu poți da ochii cu lumea frumoasă, curată și civilizată care te înconjoară decât purtând ochelari de soare, rânjind sarcastic și duhnind a alcool. Și strângând pumnii când îi vezi pe toți căcații parfumați care spun că-ți vor binele. De Goran Mrakic
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu