Fotbal

DRIBBLING DE LA LIEBLING

autor: FrontPress 18.03.2013

Ce greu trec lunile de iarnă pentru suporterii de fotbal! Mulţi dintre noi am numărat zilele din ultima săptămână, așteptând să vină odată duminica. Multe planuri, multă nerăbdare și mult entuziasm. Uneori te întrebi dacă într-o ţară becalocentrică, în care tot ceea ce ţine de fotbal gravitează în jurul personajelor de un grotesc indescriptibil, mai are sens să faci ceva. Iată că totuși are, în ciuda contestatarilor vehemenţi, a manipulaţilor care îi acuză pe alţii de manipulare, a scribomanilor sfertodocţi care nu scapă nici o ocazie de a-și înmuia peniţele virtuale în găleata cu lături a propagandei găunose și, în general, a tuturor „oamenilor de bine“.

Răi sau buni, noi ne vedem de drum. Și dacă nu vom reuși să realizăm tot ceea ce ne-am propus, măcar putem spune că nu am asistat pasivi la propria execuție. Faptul că o deplasare de liga a cincea adună în jur de 300-400 de suporteri înseamnă însă ceva – că acelor oameni le pasă. În locul fatalismului, falsității și delăsării, ei au ales drumul mai spinos al onoarei. Trăim într-o societate care ne obligă să răbdăm și să înghițim multe rahaturi, dar toate problemele care ne înconjoară nu au reușit să ne facă să acceptăm compromisuri rușinoase.

Există destui iubitori ai fotbalului care se uită cu admirație la englezi, de multe ori pe bună dreptate. De câte ori nu ați auzit pe cineva spunând: „Băi frate, la englezi nu-i ca la noi, ăia merg și la meciuri din liga a cincea, a patra sau a treia, sunt stadioanele pline“. Ei sunt ceea ce sunt pentru că la Barnet, Bristol, Rochdale sau Chesterfield majoritatea suporterilor susțin echipa locală, nu pe Chelsea, Manchester United sau Liverpool. Poate să-și aducă City 20 de șeici și cei mai buni jucători din lume, pentru că fanul lui Ebbsfleet din liga a cincea va ține până la moarte cu acea echipă, indiferent dacă va promova sau nu vreodată, iar copiii lui vor fi educați în același spirit. Fanii lui Millwall, de exemplu, sunt complet dezinteresați de succesele europene ale lui Tottenham, Arsenal sau Chelsea, și e cât se poate de firesc să fie așa. La noi însă există destui pudibonzi care strâmbă din nas la pomenirea eșaloanelor inferioare, de parcă în afară de liga mizeră a lui Mitică nu ar exista fotbal. Și noi ne dorim să creștem și să promovăm, dar nu cu prețul rușinii și al pierderii complete a identității. Dacă oamenii care se consideră competenți și potenți financiar nu au reușit să ne ofere fotbalul pe care îl dorim, am hotărât să ni-l facem singuri. Vorba cântecului: „Voi ce-ați luptat sub alte steaguri, acum aveți și voi un steag“.

În urmă cu o lună un grup de 20 de poliști a făcut deplasarea la Roma, pentru meciul Lazio-Borussia MG. Cum e să faci pasul de pe Olimpico din capitala Italiei pe Vicente Calderon din Liebling, având în vedere că echipa locală s-a numit o perioadă Atletico? Aur curat, cum ar spune unii pariori când îți arată biletul pe care l-au compus cu migală!

Dumică după masă, ora 13.00, ne strângem pe Calea Șagului. Zi însorită dar friguroasă de martie. Nu ne-am văzut așa mulți de ceva vreme, de la concertul Noi din Banat. Au mai fost niște amicale între timp, dar campionatul e campionat. Un băiat din MCMXXI îmi face cadou un fanion al echipei Lokomotive Leipzig, de la meciul nemților cu Poli din 1981. Tatăl său a fost în deplasare în RDG, iar fanionul va fi expus în muzeul Politehnicii pe care intenționăm să-l facem la un moment dat. Ne cumpărăm beri și mied dacic (pur les conaisseurs) și pornim la drum. Cineva apare cu o sticlă de plastic pe care a lipit o etichetă cu înscrisul: POLIncuță – Pentru deplasare – Liga a V-a. La Jebel coloana o ia la dreapta și face o ultimă escală pentru aprovizionare. Trecem prin satul Iosif/Josephfalva (nici nu știam că există), a cărui gară se numește, oare de ce, Conacul Iosif. Ajungem într-un final la Liebling, acolo unde poliția ne indică să parcăm lângă gară. O luăm pe jos spre stadion, în fața căruia stau doi brazilieni malagambiști, privind cu nedumerire masa de oameni cu steaguri și fulare. În dulcele stil balcanic, știind că vor veni mulți oaspeți, organizatorii încearcă să-i pună la plată pe unii timișoreni. Cu alte cuvinte, se vând bilete de intrare. Adică plătești un bilet pe care nu îl primești, pentru că nu există. Unora li se percep cinci lei, altora trei, altora doi, probabil după mecla fiecăruia. Oamenii se prind repede de șmecherie și le dau cu flit găinarilor. Unii spun că nu au fost lăsați cu bere pe stadion…Care stadion? „Vedeți-vă bă de treabă, luați-vă berile și intrați fără grijă“ – se aude o voce încurajatoare. Ai noștri ocupă una dintre „peluze“, dar există și fani care urcă în tribună, printre localnici. Jucătorii se încălzesc, iar o minge șutată peste poartă aterizează fix în scâfârlia unui tifos care-și cumpărase niște mici de la ghereta din apropiere. Terenul se află între două peluze funebre, adică între două cimitire. Doar numele scrise cu litere gotice pe marmura veche a crucilor amintesc de coloniștii șvabi care au întemeiat această localitate în 1786 (pe o vatră mai veche a satului Besd). Spre satisfacția mea, un suporter mă întreabă dacă am să-i vând două cărți de-ale mele („Contraatac terorist“). Unii își vând cărțile în librării, alții în berării și la meciuri. Fiecare după posibilități, cum s-ar zice.

Începe meciul. Nici un localnic nu se uită la joc, ci la sectorul galeriei oaspete, care aprinde torțe și dă cu fumigene multicolore. Se cutremură pământul, s-a declanșat iadul violet. Întâmpinăm o rezistență dârză a gazdelor, pe care în tur îi învinsesem cu 8:0. Gazonul e mocirlos, mingea circulă anevoios, iar în fața porții e o băltoacă de dimensiuni apreciabile. Ai impresia că micuțul portar al celor de la Liebling ar avea nevoie de o cameră de roată de tractor dacă ar plonja în iazul din careu. Preluăm conducerea prin golul Pinguinului Marchiș, dar jocul e mai greu decât anticipam. În repriza a doua reușim însă să mai marcăm de două ori, astfel că scorul final devine 0:3. La meci a fost prezent și Alex Popovici, fostul nostru jucător, rămas în relații bune cu unii fani. Paul Codrea și Toni Foale salută galeria, care o ia încet spre Timișoara. Suporterii și jucătorii se adună la Bierhaus, acolo unde se petrece și se cântă, după bunul obicei.

Ne vedem în week-end-ul următor pe Știința! De Goran Mrakic