Ireversibilitate, de Tudor Arghezi

Ce bine mă simt între animale şi cât le respect! Îmi spunea ieri, la grajd Ioniţă Ciugulea, ridicând cu furca şi lopata bălegarul. Şi ce frumos miroase şi baliga asta cinstită! Când mă trimiţi, jupâne, cu laptele în oraş, de-abia aştept să mă întorc la vitele noastre. Acolo pute, jupâne. Şi nu-i o putoare simţită atât cu nasul, cât cu sufletul, jupâne. N-aş da o sută de domnişori cu carte pe o singură vacă proastă, care nu ştie a scrie şi citi jurnale.
Ioniţă, netezind vaca pe spinarea mătăsoasă, încovoiată la mângâierea cu ţăsala, a mulţumire, o întreba:
-Nu-i aşa Joiţă? Şi Joiţa, părând că înţelege, scoate un muget afirmativ.
Atâta ştie să facă, lapte, dar îl face curat, feciorelnic, bun de gust şi alb. Apoi, găina îşi dă oul, întotdeauna la fel şi parcă venit din stele, jupâne. Ursu latră, atâta ştie, dar latră bine. Mâţa toarce. Cocoşul cântă. Bibilica îşi grăieşte cuvântul ei: ştie numai un cuvânt, dar nu şi l-a călcat niciodată. Coţofana se deosebeşte, ca şi grangurul, ca şi sticletele şi privighetoarea după auz. Cucu zice “cucu”: îi place să-şi spuie numele tare pe toată lunca. Iese bufniţa din limba ei? Nu.
Dacă nu le vezi, le află de departe urechea. Curcanul face numai ca un curcan. Raţa face ca raţa.
Se arată uliul dând ocoale cerului din fundul tăriei. L-au simţit păsările toate şi gâsca şi-a întors capul cu un ochi către el în sus. Îşi aduna bobocii, cloşca îşi cheamă puii. Primejdia e pe aproape.
Ce-mi place mie jupâne, e că niciun dobitoc, cum îi zicem noi, deştepţii, nu ia pielea altuia, glasul altuia şi că fiecare rămâne ce este ştiind că de multe ori i se trage moartea pentru că vrea să fie numai ca el. Ce-i pasă ţapului din munte, cu coarnele întoarse înapoi, că-l urmăreşte vânătorul ca să-l prăvălească într-o râpă, că se ţin câinii după el?
Se apără cât poate, îmi aruncă şi el câte un drumeţ cu armă, prins între stânci şi lovit cu fruntea şi dat peste cap între prăpăstii, dar el e ţap, cum l-a făcut Dumnezeu, până la moarte. E cinstea lui să nu se corcească, maimuţărind o fire ce nu-i a lui şi tânjind să fie ce nu este.
Aşa, dacă mă duc la porci cu hârdăul, ştiu că-i găsesc la locul lor. Nu dau la troacă de îngeri. Şi, iarăşi, dacă mă duc la îngeri ştiu că nu dau la porci. Poate că râtul, ca o pecete, le-ar fi stat mai bine, decât acelora, altui dobitoc şi că o ţăcălie cu zâmbet i s-ar fi potrivit mai frumos decât obrazul dolofan. Dar porcul ţine la râtul lui şi nu-l dă pe nimic, nici pe aripa columbei, nici pe spicea cu bătaie verde aurie din coada rotită a mândrului păun.
Dobitoacele nu se iau unele pe altele cu împrumut, făptura lor e aidoma întotdeauna la muncă, la adăpat, la joacă şi la moarte. Datina e pe vecie. Nici un asin chemat la judecata din urmă nu se va ascunde în alte straie şi nu se va tăgădui. El va răspunde cinstit:”M-ai chemat, Doamne. Eu sunt măgarul. Fă cu mine ce vrei, nu mă priveşte. Asta-i boieria mea: cinstea şi adevărul.”

Apărut în Adevărul, 9 iulie 1946,
şi este cuprins în volumul Pamflete, editura Minerva, 1979