Despre scriitori…, de Tudor Arghezi

În generaţia de azi, a celor ce mânjesc hîrtia şi dizolvă cuvintele în multă salivă sentimentală, originalitatea s-ar dovedi cam greu. De la cei mai tradiţinali pînă la cei care se complac în sineş subt denumire de moderni, actori banali ai unei sensibilităţi streine, nulităţile abundă. Literatura, stagnantă, e ca o gară de marfă în care vagoanele s-au oprit, şi grînele putrede şi fermentate irump din sacii sparţi, şi înămolesc terenul.
Pentru cîţiva scriitori justificaţi de un talent, de o dibăcie sau pornire, zac sute pe caldarîmul artei, întinşi ca nişte cîini ce-şi caută-n blană puricii la soare. Lenea lor se mişcă lent, într-o zi, cu umbra lor culcată, din stînga la dreapta. Lumina le răsare pe sprîncene, şi pînă seara le ajunge-n spinare. Aceşti ţigani ai artei visează, se scarpină, oftează, sînt amorezaţi şi cîntă...
Scrisul lor e ciunt. Fraza lor fără desen, fără ritm, fără asprimi şi rotunjimi, tînjeşte se-ntinde, zemoasă, sau se risipeşte ca praful. Niciodată nu s-a scris mai mult şi totodată mai puţin. Povestitorul trece prin povestea lui cu căruţa: nimic nu se vede, din ce atinge, că s-a strecurat prin mîna lui, care nu ştie să apuce; totul curge ca să curgă. Poetul, beteag, se tîrăşte din stih în stih pe burtă şi oftează cu nasul în parfume pe care nu-i în stare să le evoce. Ei nu cunosc, bieţii scriitori, o artă înnăscută, înnafară de literatură, o vigoare ce vine din pămînt, din aer, din cer, din sînge. Ei au citit şi citesc, şi după ce citesc se pun să scrie şi ei – şi iată de ce sunt scriitori. Sceptici din nerozie şi orientalism, ei nu pot să priceapă viaţa, n-au pentru ea niciun sentiment, nu se pasionează, nu izbucnesc, nu se revoltă, nu urăsc, nu iubesc, nu vor, nu văd, nu ştiu. E o emasculare profundă, şi de aceea scriitorii noştrii şi îmbătrînesc atît de iute.
Scriitorii aceştia, majoritatea, apreciază lucrurile cu toţii într-un singur fel. Ei n-au nemulţumiri cerebrale. Citind şi tocind aceeaşi autori, mulţumită cărora viază ca intelecţi, ei şi-au fabricat un calîp. Tot ce nu pot ei vîrî în forma lor, îi derutează, îi irită, îi jigneşte, îi ucide. Natura cu aceleaşi degete imaculate frămîntă şi excrementul, deschide şi buzele impalpabile ale florilor, desface şi genele de argint ale stelelor albe. Scriitorul are mintea calică şi strînsă ca o găleată. Scriitorii şi-au ales ca specialitate natura superficială: ei pasc iarba, florile. Îndată ce inspiraţia vine dintr-altă parte decît olfactivul lor, scriitorii sunt înspăimîntaţi. Ei bine, şi florile culese de ei, cîntate de ei, se spurcă, se trivializează: o bună parte din frumuseţea cea trandafirie a naturii au compromis-o nu reclamele comerciale împotriva cărora artiştii streini luptă în Societăţi şi Ligi, dar scriitorii, scriitorii mediocri, tîrla, imbecilii cei mai mulţi ai peniţei.
Literatura trebuie întinerită. Bineînţeles că fără individualităţi primenirea ei e cu neputinţă. Orişicum, o disciplină care să înceapă cu apa şi săpunul şi să termine cu munca pămîntului şi cu meşteşugul, poate să perfecţioneze aceste organisme, elementare şi proaste.
Trebuieşte întinerită mintea scăzută şi ramolită a epocii noastre literare. Trebuiesc înjugaţi la viaţă domnii scriitori, şi purtaţi energic, în numele artei care-i ignoră, pe brazdele mari ale lumii. Pînă ce nu-şi vor rupe genunchii, nu-şi vor beli fruntea de pămînt şi piatră, pînă ce nu-şi vor îngropa picioarele în ţărînă, ei nu vor putea înţelege, din cafenea şi berărie, unde se confundă cu chelnerii adormiţi pe picioare, nici viaţa şi nici arta.
Cu încetul sufletul lor se va lărgi, se va face încăpător şi luminos. Ei vor şti să preţuiască amănunţit darurile de cuvinte şi de idei pe care ajung să le merite, aruncate înnaintea lor, gratuit, ca nişte mărgăritare. Ei vor înţelege idealismul veşnic şi universal al naturii, pe care un gîndac ciugulitor în umezeală îl simte şi-l trăieşte mai bine ca un scriitor.
Şi dacă nu vor putea realiza arta şi literatura pentru care nimeni nu se alege singur, ei vor merita strîngerea de mînă, francă şi omenească, a aceluia care o înfăptuieşte împotriva tuturor, cu pasiunea, iubirea şi idealismul lui...

Apărut în Seara, 13 mai 1913 şi este conţinut
în volumul Pamflete, ed. Minerva, 1979

My bugs bunny

De o săptămână am primit acest iepure în dar, sau ca un dar. E o frumuseţe, e neastâmpărat şi evident că roade tot, inclusiv firul de la net. Nu a apucat el să roadă prea mult din cablu, cred că doar mi-a testat vigilenţa. Când îi dau drumul prin casă face inspecţie peste tot, îmi curăţă praful de sub pat şi după şifonier, şi cum spunea o prietenă, dacă îi pun Pronto pe lăbuţe, poate chiar să-mi spele parchetul! L-am fotografiat, l-am postat pe blogul meu în toate felurile posibile... You Tube se bucură de prezenţa lui. Aici într-un "dialog" personal cu My beauty rabbit, cum îmi place mie să îl alint... Vedeţi şi voi... am sau n-am minte?!

Peste o săptămână două îl voi duce într-o locaţie unde mai sunt şapte fraţi de-ai lui. Să socializeze şi el pe limba lui...

Permis şi nepermis, de Tudor Arghezi

Vorbeşte dascălul de morală…
Dascălul de morală e jignit cu înlesnire. Invectiva, sarcasmul, ironia îl mişcă şi-l frămîntă. La fiece baston, pe care-l ridici ca să goneşti o singură potaie, răcnesc toate potăile şi fug. De ce? Din pricina solidarităţii? Nu! De teamă. În rănile celui nimerit cu băţul, dascălul de morală prevede o ameninţare personală.
Cuvinte ca prea, foarte, prea mult, mai domol... sunt exclamaţiile şi formulele lui preliminare. Îmblînzeşte cu ele sau ascute calificativul. De umbli să stingi o idee parazitară sau să striveşti o nevăstuică socială, pielea dascălului de morală, furnicată rece, se strînge. Tot ce atacă o teză sau o situaţie, tot ce iese din convenţia formelor care caută să te împresoare şi să te mistuie, trece drept tendinţă imorală. Dascălul de morală umblă după argumentarea moale, după idealismul inexpresiv, după stilul administrativ şi timid. Din viaţa glasului el înţelege numai şoapta. Puterilor de luptă le pune surdină: laşitatea sau ipocrizia, marile doici clasice ale omenirii. Universul îl concepe surdo-mut, cel mult telefonic.
După aşezarea proprietăţii s-a emis îndată un precept de asigurare: “Să nu furi!” – perfecţionat prin adaosul: ”Munceşte!”
“Nu fura!” este jandarmul lui “M-am înnavuţit”. Într-altfel, gestul furtului ar fi socotit între mişcări: aviaţie, înot, gimnastică şi vînătoare – iar lenea intelectualizată a pisicii, în loc să ne repugne, ne-ar face plăcere. Nicio morală nu cuprinde porunca: “Fii inteligent!” Inteligenţa, intolerantă şi corozivă, leneveşte jocul moral şi descoperă jocul virtuţilor dăscălimii de morală.
Temperamentului academic, compus din hîrtie multă şi paie sufleteşti, îi e groază de violenţă şi ironie. În lumea zisă morală, lucrurile se petrec pe targă şi-n bumbac. Ideile şi simţirile sunt purtate lin şi cu întristare, ca nişte cadavre de femei, prea tinere moarte. Nu e permis să duci, subt braţul viguros care le strînge, şi la piept, vietăţi sufleteşti neliniştite, violente, răzvrătite.
Dascălul de morală nu este totuşi viaţa întreagă, care se zbate şi luptă subt ochelarii călări pe nasul lui... În violenţă îşi aşteaptă elanul o rădăcină fierbinte şi nouă. Stilizată, violenţa se prezintă în artă şi literatură, ca piatra constructivă.
Fie permisă de-vreme-ce zvîcneşte în arterele universului şi resorturile ei ridică sufletele şi speranţele. Totul este permis, căci nimic nu poate, într-o minte liberă, să fie interzis. La temperatura de sinceritate a violenţei se volatilizează sau se adună aliajele sociale şi sufleteşti cele mai rezistente. Cei mulţumiţi cu căldicel şi acrişor vor avea fără voie să guste din amarul profund şi toxic, în mijlocul banchetului lor. Cele nepermise vor fi introduse cu forţa în rîndul celorlalte.
Scoateţi pene noi... Înmuiaţi-le de-a dreptul în otravă, nemoleşiţi de jilţul în care veţi avea timpul să dormiţi.
Numai că penei voastre trebuie să-i scapere-n vîrf o strălucire de foc...

Apărut în Seara, 21 martie 1913,
şi este cuprins în volumul Pamflete, ed. Minerva, 1979

Constanţa-istorie într-o cochilie

Multietnic şi turistic, Constanţa este un oraş al pescăruşilor şi un oraş-port. Marea care închide orizontul estic al oraşului şi valurile care se sparg liniştite de ţărm îţi dau echilibrul şi energia necesare pentru a înfrunta dinamica unor noi realităţi, plăcute sau nu. Dar să las deoparte consideraţiile personale.
Luat la pas sau cu autobuzul, de la Poarta 6 (capătul portului) spre Poarta 2 (zona veche şi intrare în Şantierul Naval) oraşul se prezintă cochet, străzile sunt înguste, drepte, curate şi bine întreţinute, parcă taie oraşul în felii de la un capăt la altul.
Clădirile din zona veche nu sunt înalte, unele dintre ele renovate, altele în ruină, dar toate păstrează arhitectura timpului cînd au fost construite. Toate acestea se aşază pe un relief înclinat de colină tocită. Relief-scoică sau cochilie aş spune, asta ca să preiau denumirea unor vietăţi marine a căror formă reflectă proiecţia în miniatură a geografiei oraşului.
Pescăruşii te salută la tot pasul, ei sunt adevăraţii stăpîni ai oraşului, ai Portului, Şantierului Naval, Farului şi, de ce nu? ai mării. Se cazează unde vor ei: la un hotel de cinci stele sau pe orice terasă, n-au nicio restricţie. Ei sunt turiştii permanenţi ai oraşului şi au regim all-inclusiv, evident consumaţia este free. Nu ştiu dacă sunt bine primiţi la Acvarium, dar oricum au ca alternativă imensitatea Mării Negre, cu diversitatea ei culinară şi, ca relaxare.
Pentru că nu am perspectiva aeriană a pescăruşilor (nu am aripi!) şi voiam să privesc oraşul de sus am vizitat Moscheea. Din Minaretă priveliştea e copleşitoare, iar vîntul bate cu putere la aceea înălţime. Dar ce contează, e 1 ianuarie, afară sunt 14 grade, oraşul e aproape pustiu, bătrîna musulmană care îngrijeşte Moscheea mătură liniştită curtea interioară... Allah e mare! O plăcuţă de marmură lipită pe un perete la intrare ne informează că Moscheea dispune de încălzire proprie din bunăvoinţa unui etnic turc cu dare de mînă care le-a cumpărat centrală termică! Şi-uite-aşa Allah se îngrijeşte de confortul termic al supuşilor Săi! Dar cui îi pasă?
Altfel, eu păstrez în minte imaginea portului Constanţa. Patru zile la rînd am privit navele care au intrat (părăsit) dana portului. Nu singur, ci împreună cu pescăruşii. Imaginile sunt totuşi diferite. Ei privesc oraşul de la înălţime... şi numai de acolo. Eu doar de jos, dar prin lentila Carl Zeiss a aparatului foto. Deşi perspectivele sunt diferite, oraşul este acelaşi. Nu ştiu ce văd pescăruşii, dar ce am privit eu mi-a plăcut: oraşul Constanţa, plaja, marea şi pescăruşii.

Bomba sexy. Despre parfum… (II)

Aşadar a venit timpul să continui una din postările mele anterioare - vezi aici – fix în limitele descrise de autoarea micului tratat de seducţie. Să vedem ce scrie ea. Astăzi despre parfum...

Îşi face intrarea în stil mare. Îşi pune seducătoare picior peste picior, se ghemuieşte, se întinde sau se cocoaţă pe divane, canapea ori scaune de bar. Dar ceea ce te subjugă la ea este parfumul. Bomba sexy nu-şi alege parfumul la întîmplare. A citit celebrul vers al poetului francez, Paul Valery: “Nu există viitor pentru femeia care nu foloseşte parfumul potrivit“, şi l-a luat în serios. Bomba sexy ştie ce parfumuri i se potrivesc. Le-a încercat pe toate şi ştie care dintre ele îi pune mai bine în evidenţă trupul şi personalitatea. S-ar putea să-i placă Chanel no.5, latura sa romantică, provenienţa, seducţia, aura sa franceză, dar dacă intră în contradicţie cu propria-i esenţă, atunci caută mai departe.
Cu puţine excepţii, bomba sexy preferă esenţe clasice, chiar demodate, şi nu foloseşte niciodată un parfum ieftin, banal, vulgar sau strident. Pe scurt, nimic de proastă calitate şi nimic care s-o eclipseze.
Cu cît e mai sumar îmbrăcată, cu atît e mai parfumată. De fapt, parfumurile preferate pot fi caracterizate prin aceleaşi cuvinte ca şi bombele sexy: irezistibile, seducătoare, voluptoase, împlinite.

My Sin de la Lanvin. Eliberează strălucirea interzisă, ameţitoare din Cutia Pandorei şi îţi dai seama ce înseamnă My Sin. Este probabil cel mai uluitor miros creat vreodată. My Sin deschide poarta spre subconştient: este o explozie de inocenţă şi senzualitate. (…) Este mirosul lui Venus, parfumul absolut al zeiţei.
La început stîrneşte simţurile, lăsînd loc apoi unei dorinţe subtile. Parfum încărcat de emoţii, My Sin străluceşte în toată camera şi mocneşte de intimitate. Mai apare uneori, pe undeva, cîte o sticluţă veche, dar acest parfum minunat, vibrant şi provocator nu mai există astăzi. Cum de a dispărut este un mister. A trăit intens şi s-a stins prea repede. Utilizatoare celebră a acestui parfum: Jayne Mansfield (vezi foto).

Revin...

Bomba sexy - mic tratat de seducţie

Autoarea Laren Stover (probabil e pseudonim) ne oferă în introducere cîteva repere despre Bomba sexy: "Această creatură simbolică este strălucitoare, dar vulnerabilă în aceeaşi măsură, încearcă să ofere plăcere şi nu e niciodată profitoare. Respectă regulile de conduită în societate şi chiar dacă are o slujbă care-i exploatează aspectul, nu e niciodată vulgară, promiscuă sau vampă. Bomba sexy are demnitate, chiar dacă a avut o copilărie nefericită. Ea îţi arată că nu ai nevoie de privilegii pentru a triumfa, a fi optimistă sau frumoasă.
Bomba sexy este o femeie care a învăţat să profite de propria-i vulnerabilitate, o femeie care îşi recunoaşte fragilitatea, dar n-o lasă să-i eclipseze aura de strălucire."

Acestea fiind coordonatele autoarei urmează o serie de capitole punctuale despre Bomba sexy (nume generic) şi tot felul de asocieri cu persoane reale foarte cunoscute (actriţe) care dau consistenţă, culoare, contur subiectului.
Mă opresc, deocamdată, aici... Revin cu subietul cînd îmi va permite timpul...

Noduri italiene… la Muzeul de Artă

Expoziţia Noduri Italiene de la Muzeul Naţional de Artă aduce vizual în prim-plan acel obiect de vestimentaţie care nu are rol de sine stătător în ansamblul unei ţinute. E acel ceva necesar, nu obligatoriu, care dă farmec aspectului personal. Accesoriul.
Cravată, eşarfă, papion. Aparent banal, accesoriul are rolul său: întregeşte şi, evident, oferă personalitate purtătorului. Leagă cumva componentele ţinutei, e liant între cămaşă şi acea parte fragilă estetic din anatomia modelului (despre gît e vorba).
Vârsta e cea care dă tonul purtării unuia sau altuia dintre accesorii. Vîrsta are preferinţele ei estetice. Nu ştiu dacă papionul se potriveşte tinerilor. Parcă-ar fi croit din resturile unor tăieri defectuoase de material ale unui croitor şi prost, şi zgîrcit, dar inspirat.
Cravata, ieşită oarecum din tipare, nu obligă prin geometria şi funcţionalitatea ei ca modelul să fie tînăr sau mai vârstnic. Exclusiv masculină are, prin excepţie, chiar purtători de gen feminin, cei drept, femele rebele.
Spre deosebire de cravată, eşarfa e unisex, în plus ea acoperă acele pliuri inestetice ale gîtului datorate vârstei. Au un farmec aparte, oricare ar fi vîrsta sau genul personajului şi motivul pentru care acesta poartă eşarfă. Ibrahim Rugova aprecia în mod deosebit eşarfa. Încolăcită în jurul gîtului, aceasta acoperea gulerul cămăşii, era deasupra vestei, dar sub haină, exact ca o bijuterie.
Mergeţi la Muzeul Naţional de Artă al României (aripa dinspre strada Ştirbei Vodă) şi veţi admira, de la modele vestimentare din vechime - Ludovic al XIV-lea (foto) - pînă la recente creaţii Gucci sau Yves Saint Lorent.
Pentru cei interesaţi sunt prezentate afişe, deasupra exponatelor, cu informaţii de documentare (scurt istoric, ani, nume, adrese de site-uri, etc).
Altfel, fotografii cu personaje publice din diverse perioade sunt expuse tocmai pentru a întării importanţa banalului accesoriu. Dintre aceştia: Marlene Dietrich, Fred Astaire, Malcolm X...
Observaţie: o doamnă din personalul muzeului vă urmează discret, şi nu ca un ghid care oferă informaţii vizitatorului, ci ca un simplu spectator. Probabil din motive de securitate a exponatelor. Unele obiecte sunt prezentate liber în afara vitrinelor de protecţie.

Năpârca, de Tudor Arghezi

Îmi dai târcoale năpârcă. Te simt adulmecându-mi primprejur, strecurată prin hârtii. Mi-ai furat o foaie şi te-ai dus cu ea, unde nu ştiu, înfăşurată pe unul din ouăle tale. M-ai pârât, trăitorule din murdărie şi pâră, şi mi-ai stat în drum, pe furiş, vreme-ndelungată. Ai socotit că nu te-am băgat de seamă – te-am văzut şi te văd şi acum, când mă citeşti. Despre tine-i vorba, năpârcă, deschide ochii bine, nu te-ai înşelat, şi poţi să ţi-i închizi.
Năpârcă ţi-e numele colectiv, omule netrebnic, repetat în feţe multe, de la şarpele spân la şarpele flocos, de la vierme la râmă, muşiţă, larvă şi lindin. Ce dulce te apropii şi ce surâsuri îţi dilată guriţa, ţie, celui cu ochelari de urechi, care ţi-ai făcut un cap de copil idiot la patruzeci de ani, eczematos, zgâit în două lentile de miop. Ce dulce şi ce cald eşti, când vrei să minţi, şi ce plină ţi-e emoţia de admiraţie şi de citate, una din năpârci.
Celălalt, ai dus ghiozdanul unui învăţat, i-ai răbdat scuipatul şi piciorul, i-ai supt guturaiul din batistă, şi adunându-i peticele dintr-un ungher, care purtau din fiinţa lui o ştersătură, le-ai pus în rame de bronz, ca să-i flatezi vanitatea şi să afle că şi ce arunca din el îţi era scump. L-ai hoţit şi l-ai tâlhărit fără să ştie, ai adunat avere şi-i mai mulgi şi astăzi mormântul. Tu ai în tine, năpârcă, mai multe jivine, şi dihorul, şi hiena, şi un păduche. Te aştept să te retez în două cu nuiaua, tăvălit. Citeşte: şira spinării ţi se va rupe cu nuiaua asta. Poţi începe să te frămânţi de pe acum.
Altul, ai înţeles de unde-ţi vine primejdia ticăloşiei, şi ai vrea să te îngrădeşti cu măsuri, cu garduri putrede şi cu suliţi ruginite. Ai vrea să pui la remorca fricii, care te munceşte ca o energie, puterile altora, plictisiţi de mişeleasca ta stăruinţă. Te mai mângâiai cu visul că oamenii nu te-au cântărit şi că i-ai mai putea stăpânii cu o teroare meşteşugită. Ai simţit că s-a schimbat ceva?
Timpul de înghesuie şi te strânge tot mai tare şi te lichidează treptat. Cauţi în van să scapi de frânghia lui, care-ţi înnoadă coada şi-ţi curmă gâtlejul. Nu mai e mult şi ai să dansezi în văzduh, în luptă cu ştreangul. Eşti în convulsia finală: o singură ultimă bucurie nu pot să ţi-o iau, că, scuturat în mădulari, vei încerca spasmul fericit al tuturor spânzuraţilor.
Ştiu ce spaimă ascunsă te înneacă: te cunosc. Bravura ta de afiş e masca unei puturoase laşităţi. Ţi-o mai cunosc şi alţii, şi călăul care va trage de funie la bătaia a treia de tobă. Îi vezi cum râd?
Ai vrea şi tu, altă năpârcă, să fugi de pedeapsă dar n-ai unde scăpa, drumurile ţi s-au strâmbat, pământul se leagănă şi se ridică şi te întoarce de unde pleci. O să-ţi cerşeşti patul, blidul şi ţigarea de la cel la care ai slugărit cu şoapta neagră şi cu iscoada, dar care nemaiavând trebuinţă de Iudă, te aruncă înnapoi cu ciubota. În ogradă, te aşteaptă gâdele liniştit, cu frânghia. El ştie când ai să pici.
De când te rabdă tărâna, vânătă năpârcă, cu capete multe? Te-ai lăsat să te umfli, să creşti şi să te înnalţi pe spinările celor doborâţi de tine. M-ai făcut să te îndur, să te miros, să te aud, să te rabd. Ţi-ai pus bucile pe obrazul meu de fecior răstignit.
Ţi-a sunat ceasul, năpârcă. Îl asculţi? A bătut ceasul tău din cimitir.

Apărut în Informaţia zilei, 11 septembrie 1943,
şi este cuprins în volumul Pamflete, editura Minerva, 1979.

Omul-om şi neomul, de Tudor Arghezi

E o poveste veche şi-ntodeauna nouă. O uită unul şi o retrăieşte altul, şi, ca şi cum nu s-ar fi repetat în toate zilele, se înmulţeşte la nesfârşit. Neînţelegându-i rostul, jignit de continua ei reeditare, şi de un dezechilibru întradevăr uimitor, şi concepând pe omul din poveste monstruos, graiul poporului l-a pus între animale ce i se părea că au trecut în el printr-o migraţiune odioasă, stabilind identificările cum s-a priceput: porcul, măgarul, şarpele.
Omul se naşte idealist şi naiv, cu o părere bună de oameni. Zac în simţirile lui frăgezimi inuzabile şi capacităţi de bună-credinţă, pe care nicio decepţie nu ajunge să le ştirbească. El şovăie să tragă la răspundere omul, şi-l face animal, ca să scuze moralul şi să se mai poată încrede în el.
Omul-om nu vrea să rătăcească singur împrejurul lumii, are nevoie de tovarăşi: tovarăşii-l mint, ucenicii-l fură, prietenii-l necinstesc. Porcul îşi păstrează firea şi caracterul, fără să şi le izmenească, măgarul e un om de treabă, şarpele a fost numai în metaforă încălzit la sân. Animalul nu iese din personalitatea lui ca să ţi se facă plăcut, amabilităţile perfide îl dezonorează: viu ori ucis, mângâiat sau bătut, el rămâne el. Singur omul cunoaşte şi exploatează trecerea dintr-o clasificare într-alta şi prefăcătoria. Onest e numai dobitocul – şi semenul lui omul-om.
Subt oblăduirea zisei inteligenţe, omul vulgar poate să fie dublu, triplu şi la nesfârşit variabil, în acelaş timp şi obiect, zbătându-se între aparenţe şi samsar al tuturor stărilor sufleteşti, lucrând fără marfă proprie şi capital. El riscă o mască luată de la altul. O mască plânge şi alta înşeală: câte cinci obraze suprapuse, lepădate şi împerecheate: sentimentalul şi licheaua, devotatul şi canalia. Viaţa e o problemă de expedient şi de secundă.
Povestea e una şi aceeaş în toate vremile, în toate limbile.
Era nefericit, era hulit şi l-ai ajutat să-şi vie sufletul lui în fire. L-ai adunat din zdrenţe şi bube, zăcând pe o margine de drum, uitat dincolo de ciulini şi bozii. I-ai dat din plosca ta rachiu, ca să-i înzdrăveneşti cumpătul rupt, i-ai uns rănile cu untdelemn, l-ai urcat întins pe spinarea asinei tale, de călător pe nisipuri, şi l-ai dus acasă la tine, i-ai cântat din ghitară lângă ureche.
S-a vindecat, bietul, şi te-a pizmuit că putuşi să-l ajuţi. Pe la răspântii s-a dat în vorbă cu hoţii de noapte, care-ţi pândeau ograda să-i dea foc, şoptindu-le pe unde-i trecerea printre ghimpi mai lesnicioasă, şi l-ai văzut otrăvindu-ţi câinii de pază, după ce nu a putut să-i alunge. A vrut să-ţi răzvrătească slugile şi a început să-ţi poruncească. Ţi-a-ntors prietenii de la uşe. Şi-a şters nasul de mămăliga ta şi ţi-a scuipat în fiertură, să te spurce. Şi-a făcut bâtă, să te aştepte-n pădure. Ai aflat cum s-a surpat lângă tine stejarul prăvălit, de la fântână. L-ai auzit din somn ascuţindu-şi cuţitul. Te-a vândut pe nesimţite cui a vroit să te piardă. L-ai trimis să ducă vorbele bune, şi el s-a dus şi te-a pârât. Iuda sta la masa ta de taină, când s-au arătat în zarea ferestrei, prin perdeaua de borangic, suliţe şi coifuri. I-ai frânt pâinea ta şi i-ai dat-o binecuvântată, a sorbit din paharul tău.
Nu e şarpe omul cu chibzuiala piezişe, dar pe furiş – e om, om ce numai se despoaie de şarpe. Uită-te la el: pielea i s-a zbârcit şi joacă pe hârca uscată, ca un ciorap lăbărţat, cârpit în găurile strâmbe. Îi bate pleoapa vânătă pe care-o atinge cinstita-ţi căutătură. Îi tremură buzele crăpate de-o ciudă fierbinte, îi arde urechea şi-i ţiuie conştiinţa. Eşti milostiv şi blajin: bunătatea ta îl face bolnav. Ar fi vrut să rămâie mai bine unde l-ai găsit zăcând, să-mbuce ciorile din el şi să nu le poată goni cu braţul obosit, - şi te urăşte pentru că l-ai iubit. Ce bine nu i-ai făcut?
Într-o zi de fantezie ironică natura zămislea miazmele, putreziciunea, muştele, viermele, ploşniţa, ciupercile veninoase şi fierea.

Apărut în Vremea, 27 iunie 1943,
şi face parte din volumul Pamflete.

Otrava, de Tudor Arghezi

Heinrich Ibsen, mi se pare, a făcut, după fabulişti, descoperirea că omul e adeseori o reproducere a unui animal dintr-altă specie decât a lui. Fără să fi avut în ascendenţa cunoscută de pildă porci, sunt semeni de-ai noştri care-i evocă de la prima vedere şi fără nicio figuraţie tendenţioasă. Spaţiul dintre bărbie şi urechi, dilatarea maxilară, ochii mici, buzele şi nasul, totalizate dau mai mult decât o asemănare. În pantalonii sau în fusta modelului, evoluat până la jurnalul de mode, se ghiceşte deasupra unui punct buzat coada învârtită a străbunului anonim, încurcat într-un copac genealogic.
Cu toate că, scoborâtor, zice-se, din maimuţă, omul nu o aminteşte normal. Unii reprezintă direct gorilul, cimpanzeul, cinocefalul. Şarpele e prezent în ochii întunecaţi ai pizmaşului, care neavând curajul să asasineze, muşcă şi neputând nici muşca, se dă la om cu gingiile goale şi cu limba căscată. Şarpele surogat. În bucătăriile râncede gândacii bruni fug de lampă cu câte un ou îndărăt: subsecretar cu ghiozan. Anumită proză de ziar se asimilează cu opera căţelului pe o suprafaţă netedă, alunecând pe rădăcina cozii ca-n tobogan, cu o intenţie de higienist.
Asemănările sunt în general fizice şi morale, dar la scheme precise corespund caracteristice identice. Şi reacţiunile sunt identice. Conversând cu câte cineva, te ştergi involuntar dedesubtul scaunului pe picioare. Ai impresia inconştientă că ai călcat în ceva şi te-ai umplut. Ţi se prezintă un domn corect, priceput în poezie, muzică şi pictură, şi-ţi miroase a şoarec. Are aderenţe cu şobolanii. Şi dinţii de sus, strânşi strâmb laolaltă, într-un surâs ca pe o ghindă, trădează obscurele ancestralităţi. Duhoarea de coteţ care împute de-a dreptul cuvintele alese, ale câte unui delicat, select şi sentimental, e altceva: asta aparţine fiziologiei.
În curtea cu păsări a gospodăriei sunt însă găini cu nume şi atribuţii de cucoană, Madama, Franţuzoaica, dna Ana, Licenţiata în teologie. O gâscă, respectată în familie, are prestigiul unei profesoare de matematici inginer. Porumbiţa cu crinolină albă e Principesa...
Împerecherile disparate intră în probleme de psihologie. Otrava ciupercilor zace în unii oameni, predispuşi la cancer. Posomorâţi şi vineţi, ei suferă de toate sănătăţile, bucuriile şi succesele altora. Parcă hrăniţi cu păr şi rămăşiţe de muşama şi piele, ei clocesc în stomac o bubă rea, care dacă nu se exprimă încă pentru chirurgie sau cioclu, îşi caută o evacuare morbidă pe calea tiparului sau în grai. Când apare dintre ei un reformator, un dictator ori un ministru, e o calamitate. Tinereţea are ordin să fie bătrânicioasă, obrazul trebuie ofilit, surâsul eliminat; inocenţa exasperă. De la otravă la nebunie distanţa e neînsemnată, ferocitatea devine epidemică şi un popor întreg se contaminează de ura bolnavului lăsat liber împotriva omenirii. O armată de milioane de nebuni porneşte la căsăpie şi dă de lucru ani de zile popoarelor de pe glob, moarte, mizerie şi spaimă.
Otrava ţine minte şi mocneşte răzbunări fără scadenţă. În viaţa presei, îmbulzită, se întâmplă să loveşti cu cotul pe câte un minuscul potentat, prevăzut cu o pungă de venin iritată orgolios. Uită omul şi vânătăile de hazard; acela nu poate să uite că i-ai modificat deschizând umbrela direcţia colţului batistei. La înghesuială ţi se mai turteşte pălăria: acela îţi cere să-i cumperi una nouă. Pentru că se amestecaseră inoportun într-o chestiune de artă, un medic de genito-urinare şi un advocat au primit odinioară un rapid bobârnac. După 10 ani, la o adunare, am fost prezentaţi unul altuia, subsemnatul şi advocatul, care îngălbenind, a trecut în vânăt. Rămăsesem cu mâna în aer şi el se căuta în buzunare, apoi în portmoneu cu febrilitate. Avea un document. Mi l-a arătat aproape leşinat: trei rânduri tăiate din articolul meu, nici cât un răvaş de plăcintă. Aşteptase 10 ani încordat, 10 ani l-a chinuit un venin atroce. Şi în toată vremea asta, noi ceştilalţi, sănătoşi la inimă şi la minte, râdeam, cântam, fluieram şi ni-era veselă viaţa printre animalele autentice şi ciupercile nestrămutate, cu care seamănă omul.

Publicat în Bilete de Papagal, 12 ianuarie 1945,

şi este cuprins în volumul Pamflete, ed. Minerva, 1979

Cine o fi autorul poeziei?

Ea-şi urma cărarea-n codru.
Eu mă iau pe a ei urmă,
Cînd ajung cu ea alături
Răsuflarea-mi mi se curmă.

Mai răsuflu înc-o dată,
Zic o vorbă, ea tresare
Şi se uită-n altă parte
Şi răspuns deloc nu are.

Dar mereu de ea m-apropiu
Şi vorbesc şi îi dau sfaturi;
Ea se apără c-o mînă
Şi se uită tot în laturi.

Cînd pe talie-i pun braţul,
Ea se frînge, va să scape,
Dar o trag mereu spre mine,
Mai aproape, mai aproape.

Mai nu vrea şi mai se lasă.
Capul ei mi-l pun pe umăr,
Pun pe ochii-nchişi, pe gură,
Sărutări fără de număr.

Şi la piept o strîng mai tare.
Răsuflarea-mi se sfîrşeşte;
O întreb de ce-i mîhnită,
O întreb de mă iubeşte.

Iar ea ochii şi-i deschide
Mari, puternici, plutitori:
- “Îmi eşti drag din cale-afară,
Dar obraznic uneori”.

Ibrahim Rugova şi fulare sale...

Ibrahim Rugova s-a născut în 1944 şi a fost fiul unui mic comerciant executat de partizanii lui Tito către sfârsitul celui de-Al Doilea Război Mondial, când trupele iugoslave au intrat în Kosovo. Student strălucit, cu studii la Sorbona, Rugova se întoarce în provincia natală şi predă literatura albaneză în Pristina.Odată cu venirea la putere în Serbia a lui Slobodan Milosevici, la sfârşitul anilor '80, Belgradul decide suspendarea autonomiei provinciei Kosovo, locuită în proporţie de circa 90 la sută de etnici albanezi dar unde minoritatea sârbă se considera oprimată la rândul său.

În replică la decizia Belgradului, kosovarii încep să se organizeze politic si la 23 decembrie 1989 se înfiinţează Liga Democratică din Kosovo (LDK), al cărei prim lider este ales Rugova.În 1998, unităţi de guerilă ale Armatei de Eliberare din Kosovo (UCK) au lansat atacuri asupra trupelor sârbe din Kosovo. Belgradul reacţionează la rândul său şi începe un exod al populaţiei albaneze. Acesta este motivul invocat de NATO pentru a interveni militar şi de a lansa, în martie `99, o campanie de bombardare a Iugoslaviei, care a durat 78 de zile. Rugova este plasat sub arest la domiciliu şi în plus, pe neasteptate, apare la televizor alături de Milosevici.

Ibrahim Rugova a fost preşedinte al Kosovo între 1992 şi 2005.

Rugova a fost un fumător împătimit şi un om căruia îi plăcea, de asemenea, să bea.

El ieşea întotdeauna în evidenţă printr-o eşarfă de cea mai bună calitate, pe care o purta întotdeauna la gât.

Recunoscută este şi pasiunea sa pentru roci, pe care le-a colecţionat de peste tot din Kosovo, ca şi prin gestul de a oferi demnitarilor pe care îi întâlnea câte o piatră pe post de suvenir.

Ibrahim Rugova a murit la 21 ianuarie 2006 la vârsta de 61 de ani. Cancer la plămâni.

Dispariţia sa înseamnă ieşirea din scenă a încă unei figuri din drama ce a marcat destrămarea Iugoslaviei. Adversarul său principal, liderul sârb Slobodan Milosevici (decedat între timp – n.a.) este închis şi anchetat de Tribunalul de la Haga pentru crime de război, în timp ce preşedinţii bosniac, Alija Izetbegovic şi cel croat, Franjo Tudjman, sunt amândoi morţi.
De menţionat că în februarie 2008, prin vot, republica Kosovo şi-a autoproclamat independenţa. România nu a recunoscut nici până azi independenţa Republicii Kosovo, deşi majoritatea ţărilor europene, şi nu numai, a făcut-o.

În prezent...
La 15 noiembrie 2009 au avut loc primele alegeri parlamentare după declararea independenţei. Partidul Democrat din Kosovo (PDK), formaţiunea premierului kosovar Hashim Thaci, a ieşit pe primul loc şi a obţinut controlul a 16 din cele 36 municipalităţi din Kosovo. Liga Democrată din Kosovo, formaţiune condusă de preşedintele kosovar Fatmir Sejdiu a obţinut majoritatea în opt consilii municipale şi primăria capitalei Priştina.

Fularul lui Rugova este acum, metaforic vorbind, parte a drapelului kosovar, care îşi flutură cu demnitate şi mândrie independenţa... Drumul spre libertate şi independenţă a fost deschis...

Critica, de Tudor Arghezi

Din câteva feluri de a face critică profesională, genul felurilor e, întâi, în întregime detestabil, întrucât profesia de tâlmaci, pur şi simplu, e o profesie de chelner, care transportă pe tavă, de la bucătar la client. Al doilea, felul de degustător e cel mai puţin recomandabil în literatură. Să-ţi faci un meşteşug din a scoate cu lingura sau cu paharul şi din a freca pe limbă! Dacă, din întâmplare, criticul are în ascendenţa lui un câine, ceea ce nu pare cu totul exclus în stadiul cunoştinţelor actuale, vedeţi cât de colo ce preferă estetica limbii lui.
E o critică asemănătoare cu fascinaţia pe care o exercită muzica militară, urmată de popor pe delăturile trombonului şi tobelor mari – când e admirativă şi de aceeaşi calitate cu veselia copiilor din mahala urmărind un cocoşat sau un dement, cu pocnitori şi pietre. Sinistră profesie şi lamentabil intelect de ceea ce se cheamă la Freud refulare.
Panaiot, vechiul coleg de copilărie şi şcoală, adusese din satul lui în Bucureşti o vergea prelungită cu spirală şi care servea tatălui acestui copil bestial, pădurar, la curăţit o puşcă. Duminica, Panaiot se deda plăcerii lui din ziua a şaptea. Aţâţa câinii din cartier prin zăbrele, şi când animalul îndârjit punea gura pe vârful vergelei, Panaiot, cu o mişcare de spadasin, i-o vâra adânc, zmucind-o cu sânge şi cu beregăţi. El n-a mâncat niciodată o bătaie în toată puterea cuvântului, căci şi-ar fi îngropat în sine pasiunea de hingher, şi cine ştie ce se întâmpla dacă ajungea director general de contabilitate, sau critic literar. Se poate închipui orice.
Există personagii palide, intelectualizate, şi a căror copilărie, supravegheată şi nobil derivată către preocupări de minte, a lăsat un oftat în viaţa sufletului sau o cruzime latentă. Am văzut unul care, muşcând cu convingere dintr-un cartof crud, pretindea, subt stăpânirea unui medic hipnotizator, că savurează o pară bergamotă, debarasându-şi buzele până şi de nişte sâmburi imaginari. Era destul de copt – personagiul nu cartoful – căci avea vreo patruzeci de ani.
Spectacolul e de ordinul masturbării. Criticul în luptă cu o foaie de hârtie şi o carte. În mănăstirile medievale călugării iniţiaţi înfigeau un ac în efigia personajului ce nu putea fi arestat de tribunalele inchiziţiei, cu credinţa că ochiul străpuns în portret, corespundea în natură cu pierderea lui, şi medicina timpului nu găsea alte origini junghiului intercostal decât practica de la distanţă a unei vrăjitorii bine administrată.
Evident că a lua sugestii gata făcute din mâna unui autor nu e mult onorabil şi nu demonstrează, în tabela de valori a Demonului, decât sterilitate personală.
Ori atunci, în cazul criticei de zonă uşoară, i se cere condeiului care o exercită puteri de strălucire, de elasticitate şi de vigoare, în stare să înlocuiască absenţa obiectivului cu ceremonia parcursului. De obicei puterile acestea nu se pot asocia cu preocupările minore, şi critica rămâne numai acră şi ca o tendinţă la un efect imposibil. Critica de această categorie are intenţii care nu fac doi bani, şi rezultate, în ceea ce priveşte lumina, terne şi coriace.
Căci oricum s-ar plasa în cercul soarelui, critica e o operă de artă, şi fără geniu opera de artă de orice natură e tipografică, hebdomadară, dar nulă. Efortul livresc şi cerebral savant adaogă copiei criticului virguli, pauze, nazuri simili-stilistice, ştersături, clarităţi de peniţă, dar nu o scoate din emfatica ei nulitate. Ce greu izbuteşte o asemenea critică să surâdă când o caută, şi cât de incolor sceptică este aluzia când vrea să ne facă să gustăm dintr-un scepticism care decorează o imensă insignifianţă.
Critica trebuie citită ca o poemă de inteligenţă şi supusă transparenţelor şi conturelor care regenerează toată poezia, indiferent de sensul ei laudativ sau injurios, străin substanţei. Această critică nu e o dorinţă, e o realitate şi lectura ei constituie în sine o foarte delicată şi suavă petrecere intelectuală.

Publicat în Adevărul literar şi artistic, 27 august 1933,
şi este cuprins în volumul Pamflete, ed. Minerva, 1979.

Mister KO îşi vede de drumul său

Lucian Bute a dat cu Librado Andrade de pământ în repriza a patra. Două croşee de stânga l-au făcut KO pe cel din urmă. Fără îndoială că Bute a fost mult mai puternic decât Andrade. A spulberat orice îndoială azi-dimineaţă. În poza de prezentare, Andrade arăta încrezător, după meci, evident, resemnat. Asta este: Bute îşi vede de drumul său. 25 de victorii, dintre care 20 încheiate înainte de final. La mai multe!!

Cu ce se mângâie un imbecil, de Tudor Arghezi

Folosul că trăieşti între câini, mâţe şi găini e înainte de toate moral. Pisicile şi dulăii nu dau, ca păsările, ouă şi nu dau nimic, afară de osteneală cu mătura, cu grebla, dar naturalia non turpia… Mai lipsesc din universitatea ogrăzii un cal, un bou şi un măgar pentru ca să fie aproape toate facultăţile casnice reprezentate. Cât priveşte broasca, bufniţa, ariciul, aceste blânde vieţuitoare ar corespunde cu nişte cursuri serale care ţin toată noaptea. Noctambulismul nu e o invenţie a jucătorilor de pocher, ci cea mai veche noctambulă e luna, pribeagă prin răspântiile cu becuri de stele, şi palidă ca o băutoare de absint.
Între oameni sînt tot soiul nu atât de varietăţi cât mai ales de variabilităţi. Că unul vine pe lume cârn şi altul prea lung la nas nu supără genul. Ceea ce jigneşte la om şi cu deosebire la omul civilizat e aptitudinea lui de a schimba câte nasuri doreşti şi oricâte obraze, pe care le poartă cu sine în buzunar. Tehnica transformării, atât a fizionomiei cât şi a capului cu totul, a dus la perfecţiune de materiale, subţiate treptat, până a le obţine aproape abstracte şi făcând cu putinţă transformarea lor lesnicioasă, fără să incomodeze mai mult ca un pachet de ţigări.
O infimă fracţiune de indivizi înţeleg lucrurile într-altfel, probabil cei mai mărginiţi, din care face parte cu evidentă neruşinare şi semnatarul. Noroc pentru colectivitate, că ei n-au nici un rol social şi că se fac de râs, când pe amvoane, când în scris, recomandând portul pe toată viaţa al unei singure fizionomii, pretinzând că nu s-ar uza la purtare, şi că nu trebuie dată la spălat. Relativ, ca să spunem aşa, la convingeri şi credinţe (vai! ce arhaisme!) schimbate săptămânal sau aninate pe anumite zile de călindar, un om politic eminent, şi fără îndoială de al nostru, a proclamat odinioară un mare adevăr, că numai proştii nu-şi primenesc părerile de câteva ori pe an.
Dar ce sînt animalele altceva, decît nişte proaste, de vreme ce se şi numesc dobitoace? Există şi la om această prostie masivă care face câteodată cât o inteligenţă şi-l face să prefere semenilor lui societatea câinilor, a mâţelor, a cocoşilor, a pomilor şi a florilor.
Nu-ţi poţi închipui, domnule cititor, de la etajul al zecelea al unui bloc ornat cu mozaicuri şi reflexe de sidef, ce bine te simţi între necuvântătoare şi nescriitoare. Fiecare pasăre piere pe limba ei. Curcanul nu face ca pitulicea, vrabia nu vrea să fie privighetoare, broasca numai în fabulă se umflă cât vaca. Cireşul nu dă caise, ciuperca nu face frunze, crăiţa îşi păstrează mirosul ei şi nu ia cu împrumut aromele crinului şi ale rozei. Te duci cu coşul de papură şi aduni ouăle găinii: ea nu dă portocale, nici mingi.
A! iată porcul. Bună dimineaţa, porcule, ia dă-te niţel deoparte să-ţi curăţ murdăria. Murdăria d-tale îmi place: atâta ştii, atâta faci şi nu te încurci cu idealuri mai sus de coada dumitale răsucită, ca să le spurci.

Publicat în Adevărul, 8 mai 1946,

şi face parte din volumul Pamflete, ed. Minerva, 1979.

Abcesul, de Tudor Arghezi

Câtă vreme mocneşte mut, puroiul ia forme exuberante şi estetica lui de suprafaţă poate să înşele. Surâsul e inocent şi fraged, căutătura e îngerească, de lobul urechii diafane atârnă boaba de rouă a unui safir şi obrajii se leagănă între cercei, cu patru ochi deopotrivă de albaştri. Carnaţiile sunt spelbe. Colierul de perle încolăcit pe un grumaz alb, delicat, însă nu pare un şirag de bube, gata să spargă. Degetele lungi, trase prin fine inele, cu capetele roşii, încă nu pot să fie asemuite, când caută pe fundul poşetei, la teatru, ca într-un fibrom voluminos, ciubucul de sânge pentru buze, cu nişte viermi şi limbrici. Oglinda de buzunar pare lucidă şi neamăgită. Creionul de funingine vânătă, care face pleoapa mai lascivă şi adânceşte conturul, încă nu aduce aminte viitoarele goale orbite.
Mantaua Doamnei miroase iritant a bergamotă şi cade în falduri de blană dulce, în care suflul alege a cărare moale, răscolind nuanţe de parfum de alcov, păstrate în căldura încinsă între coapse. A fost vânată cândva în Alaska sau adunată, piele cu piele, prin zona toridă, tratată cu argăseli rafinate, de la 50 de cârtiţe sau şobolani de casă. Modelaţi de mâna unui expert pe silueta din limuzină, şoarecii au dat un animal feminin adorabil. Puful de pudră, cu care se maimuţăreşte gingaş într-o fărâmă de cristal, nici el nu cheamă reminiscenţa pulberei simbolice a ţărânei.
Ca o făgăduială de viitor sau ca o amintire, veche din generaţii, podoabele strălucite sunt adeseori din lanţuri. Timpul vă păstrează, poate, fără cutiile de catifea, Domnilor, catene masive. Ce ai la picioare, Domnule Director? Să mă ierţi, iarăşi m-am înşelat. M-a înşelat şi panglica de antilopă, de sub manşetă: în cătuşa ei bate inima unui minuscul ceasornic de aur încrustat.
Puroiul dă din când în când câte un abces, care nu mai poate fi ascuns în zibelină şi cosmetic.
Astupaţi focarele iute, că au crăpat. Încep să curgă şi put şi nu se ştie până unde se poate întinde duhoarea. Coptura se cheamă ieri nu ştiu cum, mâine întra-altfel şi azi Papazian. Ea e hrănită cu caviar şi şampanie originală. Un buboi de Anul Nou, unul de februarie, altul de mărţişor, pe lună un buboi, buboaiele nu plesnesc toate odată, ci pe rând şi câte unul.
Celelalte supurează în mister şi se tămăduiesc prin autovaccin, nu prin exterminare: ar fi imoral. Iau sânge de la tine şi-l transport pe mine, scot din fesă şi altoiesc la conştiinţă. Abcesul se resoarbe prin abces.

Publicat în Adevărul, 16 februarie 1947
şi este cuprins în volumul Pamflete, ed. Minerva, 1979

P.S.: puteţi citi aici celelalte pamflete ale lui Arghezi postate pe acest blog. Merită!

Cauza cauzelor, de Tudor Arghezi

Uneori nu primeşti să cazi de acord nici cu cele mai juste şi mai probante opiniuni ale cuiva. Individul a reuşit să-ţi devie antipatic, şi din momentul acestui sentiment, poate să fie şi exact şi verificat şi genial, nu mai interesează. Un fel de a fi al lui te zgândăre şi indispune şi excitat de prezenţa inoportună, eşti în stare să conteşti şi ora evidentă a unei pendule la care te uiţi în acelaşi timp cu el. L-ai scuipa în ochi ca să vadă ora strâmbă. Neputând să-l ataci direct şi să-l dai cu capul de duşumea, îi destrăbălezi certitudinile, tăgăduind evidenţa. Îţi combaţi propriile tale convingeri pentru că le împărtăşeşte şi el. E ca şi cum ai bea vin din acelaşi pahar şi te-ai simţi contaminat de balele lui. Şi aştepţi o reacţiune logică, aptă să prepare violenţa.
Te uiţi la el şi-l umpli de cusururi. Ochii lui sunt ori albaştri ca zerul, ori unsuroşi la comisuri, punctate cu o secreţiune. Gura buzată indecent lasă untură. Nasul, ce nas infect! Palma e umedă şi-ţi mâzgăleşte strângerea de mână. Ce-o fi de picioarele lui în ciorapi? În sfârşit, insul e gata lichidat şi-ţi pute şi de departe şi de la telefon. Mai ales dacă părerile lui sunt emise cu suficienţă şi pedanterie, afectate de o intelectualitate critică reportericească şi colorată cu anecdote, contactul cu limitele lui cerebrale ajunge o tortură.
Pascal are dreptate. Dacă profilul Cleopatrei ar fi fost mai cârn, faţa lumii era alta. Raţiunea, chemată în sprijinul cumpenei omeneşti şi înfăţişată ca o metodă concretă de investigaţie şi de stabilizare morală, e deviată continuu de impresie şi de fantezie. Refuzi să te înregimentezi într-o fracţiune care te atrage pentru motivul pe cât de absurd, pe atât de concludent, că ai putea să fii asociat cu preferinţele unui animal care-ţi dă senzaţii de carne stricată sau căruia-i curge nara supurentă. Ideea, idealul, punctul de vedere nu mai răzbesc prin această mască strânsă pe figura semenului tău. Scârba morală sau materială decide şi nu poate fi modificată de nicio judecată, mai tare decât orice percept de gândire şi hotărâre de voinţă. Întinzi coarda şi plesneşte. Istoria e zăticnită (deranja, incomoda, încurca, întrerupe, jena, opri, stingheri, stânjeni, supăra, tulbura-DEX) mereu de o imagine aparent falsă şi epocile mari şi mici ale trecutului, solidari în erori de suprafaţă cu viitorul, e neîntrerupt determinată de un neg cu mustaţă, de o scursoare sufletească, de un vârf de limbă îmbălat, de un rânjet, de un hohot de voce stridentă ori de un zâmbet lin. O singură muscă în cazanul cu lapte de pe cuptor te face să-l arunci. Amice, păzeşte-te de muscă.

Apărut în Adevărul, 22 noiembrie 1946,
şi face parte din volumul Pamflete, editura Minerva, 1979.

Ireversibilitate, de Tudor Arghezi

Ce bine mă simt între animale şi cât le respect! Îmi spunea ieri, la grajd Ioniţă Ciugulea, ridicând cu furca şi lopata bălegarul. Şi ce frumos miroase şi baliga asta cinstită! Când mă trimiţi, jupâne, cu laptele în oraş, de-abia aştept să mă întorc la vitele noastre. Acolo pute, jupâne. Şi nu-i o putoare simţită atât cu nasul, cât cu sufletul, jupâne. N-aş da o sută de domnişori cu carte pe o singură vacă proastă, care nu ştie a scrie şi citi jurnale.
Ioniţă, netezind vaca pe spinarea mătăsoasă, încovoiată la mângâierea cu ţăsala, a mulţumire, o întreba:
-Nu-i aşa Joiţă? Şi Joiţa, părând că înţelege, scoate un muget afirmativ.
Atâta ştie să facă, lapte, dar îl face curat, feciorelnic, bun de gust şi alb. Apoi, găina îşi dă oul, întotdeauna la fel şi parcă venit din stele, jupâne. Ursu latră, atâta ştie, dar latră bine. Mâţa toarce. Cocoşul cântă. Bibilica îşi grăieşte cuvântul ei: ştie numai un cuvânt, dar nu şi l-a călcat niciodată. Coţofana se deosebeşte, ca şi grangurul, ca şi sticletele şi privighetoarea după auz. Cucu zice “cucu”: îi place să-şi spuie numele tare pe toată lunca. Iese bufniţa din limba ei? Nu.
Dacă nu le vezi, le află de departe urechea. Curcanul face numai ca un curcan. Raţa face ca raţa.
Se arată uliul dând ocoale cerului din fundul tăriei. L-au simţit păsările toate şi gâsca şi-a întors capul cu un ochi către el în sus. Îşi aduna bobocii, cloşca îşi cheamă puii. Primejdia e pe aproape.
Ce-mi place mie jupâne, e că niciun dobitoc, cum îi zicem noi, deştepţii, nu ia pielea altuia, glasul altuia şi că fiecare rămâne ce este ştiind că de multe ori i se trage moartea pentru că vrea să fie numai ca el. Ce-i pasă ţapului din munte, cu coarnele întoarse înapoi, că-l urmăreşte vânătorul ca să-l prăvălească într-o râpă, că se ţin câinii după el?
Se apără cât poate, îmi aruncă şi el câte un drumeţ cu armă, prins între stânci şi lovit cu fruntea şi dat peste cap între prăpăstii, dar el e ţap, cum l-a făcut Dumnezeu, până la moarte. E cinstea lui să nu se corcească, maimuţărind o fire ce nu-i a lui şi tânjind să fie ce nu este.
Aşa, dacă mă duc la porci cu hârdăul, ştiu că-i găsesc la locul lor. Nu dau la troacă de îngeri. Şi, iarăşi, dacă mă duc la îngeri ştiu că nu dau la porci. Poate că râtul, ca o pecete, le-ar fi stat mai bine, decât acelora, altui dobitoc şi că o ţăcălie cu zâmbet i s-ar fi potrivit mai frumos decât obrazul dolofan. Dar porcul ţine la râtul lui şi nu-l dă pe nimic, nici pe aripa columbei, nici pe spicea cu bătaie verde aurie din coada rotită a mândrului păun.
Dobitoacele nu se iau unele pe altele cu împrumut, făptura lor e aidoma întotdeauna la muncă, la adăpat, la joacă şi la moarte. Datina e pe vecie. Nici un asin chemat la judecata din urmă nu se va ascunde în alte straie şi nu se va tăgădui. El va răspunde cinstit:”M-ai chemat, Doamne. Eu sunt măgarul. Fă cu mine ce vrei, nu mă priveşte. Asta-i boieria mea: cinstea şi adevărul.”

Apărut în Adevărul, 9 iulie 1946,
şi este cuprins în volumul Pamflete, editura Minerva, 1979

Baroane, de Tudor Arghezi

Ce semeţ erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Şi ce mojic! ce mitocan! Ce bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale a intrat alt om şi parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin ceruri ori iad.
Botul nu-ţi mai e aşa gros, fălcile ţi-s mai puţin dolofane şi ai început, Doamne!, să şi surâzi cu buzele alea groase, şterse de unsoare. Ceafa ţi s-a mai tras, guşa s-a mai moderat, burta caută un relief mai aproape de spinare. Nici părţile de dindărăt nu mai sunt atât de expresiv dominante, dedesuptul croielii scurte.
Cred că nu mai iei dimineaţa patru cafele cu lapte, o halcă de şuncă şi opt prăjituri, cu care ţi-ai pus din nou în funcţiune intestinul gros, anemiat de răbdări prăjite. Te umpluseşi bine, până la râgâială. Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţâţată după ce te-ai procopsit. Îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas şi ţi s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii, sacului şi dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule.
Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune!
I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înfăşcat de ceafă, cine pofteşte.
Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul şi hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!... Scrie Ştefan? ? Nu scrie!... Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete sterse de sânge?
Mi-a ieşit o floare-n grădină, ca o pasăre roşie rotată, cu miezul de aur. Ai prihănit-o. Ţi-ai pus labele pe ea şi s-a uscat. Mi-a dat spicul în ţarină cât hulubul şi mi l-ai rupt. Mi-ai luat poamele din livadă cu carul şi te-ai dus cu el. Ţi-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stânca izvoarelor mele, şi le-ai sorbit din adânc şi le-ai secat. Mocirlă şi bale rămân după tine în munţi şi secetă galbenă pustie în şes. Şi din toate păsările cu graiuri cântătoare, îmi laşi cârdurile de ciori.
Începi să tremuri acum, căzătură. Aşa s-a întâmplat cu toţi câţi au umblat să-mi fure binele ce mi l-a dat Dumnezeu. Te-ai cam subţiat şi învineţit. Obrazul ţi-a intrat în gură, gulerul ţi-a căzut pe gât ca un cerc de putină uscată. Dacă te mai usuci niţel, o să-ţi adune doagele de pe jos. Ce floacă plouată-n capul tău! Ce mustaţă pleoştită! Ce ochi fleşcăiţi! Parcă eşti un şoarece, scos din apă, fiartă, de coadă, Baroane...

Publicat în Informaţia zilei, 30 septembrie 1943,
face parte din volumul Pamflete, Editura Minerva, 1979.