de ADRIAN PĂUNESCU
În povestea copacilor goi
Scârţâind într-o singură usă
Este vorba de noi amândoi
Este vorba de foc şi cenuşă.
Doi copaci fără frunze pe drum
Dupa cum îi priveşte înaltul
Doi copaci prin sărutul de scrum
Aplecându-se unul spre altul.
Spune-mi, pădure, cu frunza rară,
Unde-i iubirea de asta vară
Nu ştie iarna să se îndure
De noi, copacii fără pădure
Toată vara a fost numai foc
Şi-au fost stele în nopţi fără stele
Şi prin toamna şederii pe loc
Cade ultima frunză spre ele
În zadar către tine întind
Nişte crengi ce-mi fuseseră braţe
Alte uşi se aud scârţâind
De tomnatecul vânt sa se agaţe.
Nu mai suntem decât doi copaci
Vor veni tăietori să ne tundă
Vor lua crengi toţi copiii săraci
Pentru flacăra lor muribundă
Şi chiar dacă mă vei mai iubi
Peste crivăţul iernii ce vine
Fara braţe, cu ochii pustii
N-am să am ce întinde spre tine.
http://www.minte9.com/kb/copaci-fara-padure-cu-versuri-si-acorduri-muzica-folk-tatiana-stepa-i529
Acest tablou alb-negru, l-am pictat cu mult timp în urmă,
când artiştii erau în viaţă!
Acum îl privesc şi îl iubesc.
E gând, e poezie, melodie...?
Şi mult suflet...
Îl creionez în grabă...
Nemulţumită îl colorez pe o pânză.
Nu seamănă cu ce aveam în minte...
Descriu tabloul în cuvinte, resping risipa şi neantul
Gândul zboară!
Priviri străine îmi privesc gândul, nu mai este cel tainic al meu...
Răscoleşte alte gânduri, le scotoceşte fin sau dureros...
Gândul sare din tablou pe monitor apoi analizat, judecat şi pus „la zid”!
Nu îl deplâng . Îl iubesc fiind deja al lumii.
Trec prin sufletul meu urmele lăsate de „fulgerul iniţial”, înţeleg oamenii.
Se face din nimic un „ceva dezmărginit”.
Nu mă opresc: pictez gânduri !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu