Mindru ca sint eurosceptic

Sursa: George Bara-Napocanews
“UE și-a pierdut atractivitatea, a fi în UE nu-ți asigură niciun avantaj” a declarat vineri economistul şef al BNR, Valentin Lazea, în cadrul seminarului EU-COFILE, organizat la Sinaia de Banca Naţională a României, Alpha Bank şi Asociaţia Română a Băncilor. O opinie care ar fi trebuit să stârnească valuri de indignare pentru că, nu-i aşa, este dovada concretă a faptului că de aproape 10 ani suntem minţiţi, manipulaţi şi furaţi. Dar cel mai important, furaţi.
Spun asta pentru că România, de la aderarea la Uniunea Europeană din 2007 şi până în prezent, a cotizat la bugetul Uniunii cu 2,35 mai mult de miliarde de euro decât a primit. Desigur aceste date sunt publice şi sunt întotdeauna însoţite de o explicaţie tâmpă: România a reuşit să absoarbă doar 10% din banii europeni alocaţi prin instrumentele structurale şi 12% din cei pentru agricultură. Vinovaţii de această situaţie nu sunt, desigur, oficialii Uniunii Europene, ci politicienii români. Iar vina este transpartinică: aderarea efectivă din 1 ianuarie 2007 a fost precedată de semnarea Tratatului de Aderare de către preşedintele Traian Băsescu şi premierul Călin Popescu Tăriceanu în 25 aprilie 2005. Iar ca act consultativ, guvernul Adrian Năstase a impus românilor intrarea în UE prin referendumul asupra revizuirii Constituţiei din octombrie 2003. Atunci românii, bucuroşi că vor scăpa de stragiul militar obligatoriu, au votat la grămadă folosirea limbii minorităţilor în învăţământul de stat şi intrarea României în UE şi NATO “by default”, fără referendumul special, ci prin votul parlamentului.
Desigur, deschiderea frontierelor pentru România şi desfiinţarea vămilor a dus la o infuzie de capital străin şi “liberalizarea pieţei”. Niciuna din problemele structurale ale României, cum ar fi corupţia endemică, lipsa infrastructurii, problemele din justiţie şi criza sistemului de sănătate, nu au simţit îmbunătăţiri o dată cu această aderare. În schimb, după metoda picăturii chinezeşti, marile concerne străine au început să domine piaţa economică din România, cu sprijinul politicienilor corupţi care erau oricând bucuroşi să privatizeze câte un combinat strategic sau câte o resursă naţională sub deviza eficientizării şi a sănătoaselor principii economice care guvernează spaţiul comun european. Şi, desigur, cu ajutorul unor şpăgi consistente şi transpartinice. Am ajuns astfel în anul 2010 ca însuşi economistul şef al BNR să constate eşecul relaţiei din România şi UE. Dacă ar fi să privim retrospectiv, era de aşteptat. Toate semnele existau, aşa cum au existat ele în cazul altor ţări care “s-au integrat” în UE. Că nu vom putea absorbi fondurile nerambursabile era de aşteptat: procesul a fost îngreunat chiar de către autorităţile româneşti, iar grosul acestor bani au fost obţinuţi doar pe criterii politice. Că mediul privat din România nu va face faţa invaziei multinaţionalelor, şi asta era de prevăzut. Şi atunci, ce ne-a lipsit?
Ei bine, în timpul campaniei pentru modificarea Constituţiei din 2003, românii nici nu şi-au pus problema asupra integrării în Uniunea Europeană, pe care o priveau din prisma unui singur avantaj, libera circulaţie în Europa. Un drept fundamental al oricărui om, care nu a fost îngrădit nici măcar în timpul celui de-al doilea război mondial, în ţările membre ale Axei sau ocupate de aceasta, românul putând să se urce în tren la Bucureşti şi să călătorească până în Grecia fără să îl întrebe cineva de sănătate. Nu a existat o dezbatere, nici măcar de formă. Era obligatoriu să fim de acord cu intrarea în UE, sub orice formă şi fără a pune condiţii. Nu cred că a existat o negociere nici măcar la cel mai înalt nivel. Polonia, de exemplu, este renumită pentru refuzul de imixtiune a birocraţilor şi funcţionarilor UE în treburile interne al ţării. Polonia a ieşit din criză, noi ne adâncim şi mai mult. În ajunul referendumului, în 2003, am împărţit peste 5000 de fluturaşi cu aceste aspecte în Timişoara, oraşul bătând recordul la numărul de voturi “anti” referendum, potrivit chiar lui Ion Iliescu. Ţin minte cum, în zona pieţei 700 din Timişoara, o doamnă care s-a prezentat a fi profesoară de liceu a început să zbiere la noi, cei ce împărţeam fluturaşii eurosceptici, că suntem anti democraţie şi anticonstituţie şi că suntem nişte golani (Doamnă, vă salut după 7 ani şi vă felicit! Ce salar aveţi acum, apropos, ca mândru cetăţean al UE?). Cam ăsta era nivelul de percepţie al românilor cu privire la integrarea în UE şi noua constituţie care le-a răpit dreptul de a alege prin referendum anexarea…, pardon, integrarea!
În 2006 am participat la organizarea singurei conferinţe naţionale cu privire la integrarea în UE, tot la Timişoara. Aţi citit bine, singura conferinţă de acest gen din România, organizată cu doar un an înaintea aderării. În colaborare cu Asociaţia Noua Dreaptă şi Asociaţia Altermedia, am atins degetul cu apa în ceea ce priveşte adevăratele urmări ale acestei integrări cu de-a sila. Cu un public de sub 50 de persoane, patru tineri de sub 30 de ani vorbeau despre o Uniune Europeană care se conduce pe principii marxiste, antidemocratice, bugetoface, despre liderii actuali ai Uniunii, foşti militanţi comunişti (ca şi Barosso, prietenul lui Băsescu), despre legile absurde care se impun ţărilor membre, despre dezavantajul de a fi o ţară mică şi fără cojones într-o UE atotputernică care tinde să devină un suprastat. Marea parte a publicului ne-a privit cu amuzament. Astăzi, preşedintele CE Herman Van Rompuy ne avertizează asupra pericolului eurosceptic, care este generat de o frică care va genera naţionalism şi … războaie. Puteţi citi mai multe despre aberaţiile Uniunii şi despre liderii acesteia, adevăraţi extremişti cu acte în regulă, pe site-ul eurosceptic.ro. Azi am devenit ce eram şi ieri, potrivit lui Herman Van Rompuy, un pericol, pentru că am păreri, pentru că mă îndoiesc, pentru că nu înghit pe nemestecate părerile fabricate de maşinăria de propagandă a UE.
Dar singura întrebare care rămâne să ne-o mai punem este: dacă ne protejam industria şi investeam în iniţiativa privată din România, lăsând visele pentru fonduri europene nerambursabile la o parte, oare când trăgeam linia, eram astăzi “pe plus”, sau aveam o lipsă de 2,3 miliarde de lei făcuţi cadou UE şi un economist şef de BNR care se lamentează la dineurile de la Sinaia, asupra unor lucruri care erau cunoscute încă din anul 2006?
http://blog.nouadreapta.org/