Pierdut si regasit prin viscolul Capitalei

Am revenit in Bucuresti dupa ceva mai bine de zece zile. Credeam ca intre timp, iarna ne mai lasa din stransoare, dar  vad ca isi face de cap mai abitir decat in decembrie ori chiar in ianuarie. Ca sa-mi omor timpul pe drum, mi-am cumparat ceva presa de la chioscul din gara. De fapt nu mai e chiosc e ditai magazinul  care pe langa reviste ori ziare, mai vinde si niscai deodorante ori tigari. Am luat Evenimentul Zilei – format nou, care e aidoma celui aparut pana acuma duminica. Adica mai redus si ca dimensiuni si ca substanta. Se vede treaba ca si Ringierii trec prin criza la fel ca si ceilalti. Altadata mi-era drag sa-l rasfoiesc, sa-i adulmec tusul paginilor. Gaseai pitite printre ele anchete, evenimente interesante si dezvaluite in presa romaneasca in premiera, comentarii spumoase ori analizeze pertinente. Acuma pare doar un ziar de stransura. Mai mic, mai “nevinovat”, mai slab. Tabloidizarea acesta continua a presei romanesti s-a oprit la zidurile Romaniei Libere. E ultima reduta care inca pastreaza formatul pe care-l avea dinainte de Revolutie. Cat o mai rezista si cata rabdare o mai avea Dan Grigore Adamescu pentru acest “moft” jurnalistic de negasit altfel pe o piata print din ce in ce mai nesemnificativa, ramane de vazut. In acceleratul de Timisoara care nesperat, m-a oprit la timp in Gara de Nord, am avut companie o doamna trecuta de saizeci de ani. Am ajutat-o sa-si urce sacosele pe locul cuvenit. Le tinuse pana atunci langa picioare. De pe la Videle incolo am intrat in vorba. Tocmai o sunase fiica din Bucuresti. Dintr-una in alta si-a facut rapid cv-ul. Am aflat ca fusese agronom. Si ea si barbatul ei plecat de mult dintre cei vii. Imi spunea ca are un baiat si o fata. Toti cei care calatoresc cu trenul povestesc despre copii. Adica incearca sa se mandreasca, chit ca poate realitatea e cu totul alta. Gasesc pasamite un debuseu in a-si imprastia amintirile celor din preajma, fie ca acestia le doresc ori ba. Dar in lipsa de altceva mai bun am lasat-o sa –si rescrie franturi din memorii alaturi de mine. Imi spune la un moment dat ca fiul ii fusese director la o “celebra” publicatie bucuresteana: “Atac la persoana”. Am intrebat-o daca e jurnalist. Mi-a raspuns ambigu. Mi-a spus ca lucreaza la “Casa Presei Libere”... Asa o fi fost. Fata ii era stomatolog. Imi povestea ca barbatu-sau, pe care indata mi l-a scos sub forma unei fotografii decupate dintr-una mai mare si pierduta printre copertele buletinului de identitate, sustinea sus si tare ca “a mica” e frumoasa ca ea si desteapta ca el. M-am convins rapid, in gara, ca adevarul era cu totul altul. Rar mi-a fost dat sa vad o fiinta mai vulgara si mai urata decat dentista…M-am dus apoi in apropiere de statia CFR, la libraria “Ion Creanga”. O frecventam adesea odinioara, pe cand eram student in Polizu. Total schimbata, cu spatiul diminuat dar gemand de carti dupa care prin urbea noastra prafuita cam dai cu tunul. Am luat metroul spre locuinta unde aveam sa-mi petrec noaptea. Cand am urcat de prin maruntaiele marelui oras, am dat nas in nas cu un furnicar uman care incerca traspirat- in ciuda frigului patrunzator, sa se strecoare printre nametii asupra carora nu se vedea urma de lopata. Movile de gheata urmate imediat de munti de nea, m-au facut instantaneu sa injur “edilii” dar  si indolenta celor traitori pe aici. Spre seara s-a pus viscolul. Cantul lui aspru, care te congeleaza, se aude trist., melancolic chiar, prin fata ferestrei, prin balconul care acuma geme sub greutatea efemera a omatului. Iarna nu se da dusa, iar mie, in singuratatea unei garsoniere bucurestene din inima cartierului Balta Alba mi se pare ca incalzirea globala e un mit la fel de frumos precum iernile copilariei….