OMUL, NATURA ŞI VIAŢA

Înfrăţirea aceasta de când lumea şi pământul între om şi natură a cuprins în tainele ei amurg de zi, amurg de an, amurg de viaţă. Viaţa se scurge ca firul de apă, cu bucurii uitate, cu amărăciuni apăsătoare, fără veste şi fără zăbavă. Din ea rămân doar amintirile, aventurile şi poveţele, care vor târgui cu timpul şi cu nevoia omului de a le povesti şi de a fi ascultate. Zbuciumul vieţii îl face pe om să caute un loc de tihnă dar mintea lui e amăgită de fel şi fel de iluzii care odată aciuate nu mai pot fi lesne urnite.

Dar ce anume îl îndeamnã pe un alpinist să pipăie cu degetele ridurile muntelui ca un orb care tânjeşte să descopere o faţă de om?! Locurile pe unde se află le-a mai văzut, sunt aceleaşi, şi totuşi, par altele.

De unde dorinţa nebună a omului de se lua la întrecere cu păsările cerului, punându-şi aripi ori vreo pânză colorată cu care se avântă curajos în văzduh ca şi cum ar fi ultima zi din viaţă?!

Şi ce anume îl face pe un drumeţ sã se trezeascã dimineaţa devreme, chiar înainte de rãsãritul soarelui, în timp ce oraşul e adormit în continuare, sã se aventureze printre miile de voci ale pãdurilor?

Ce îl mână pe un pescar să îşi dedice timpul intimităţii dintre el şi apă, lângă care stă de parcă ar păzi-o, iar ea, trece şi îl salută cu susurul ei... Şi chiar dacã vine acasã fara peşte, îi vine sã fredoneze în gând o melodie, nu a pagubã, ci a omului care e mai înţelept, când o zi întreagã natura l-a învãţat ceva ce n-are nume şi nu existã nici în cãrţile de şcoalã.

Este sfânta chemare a naturii, când pădurea, apa, aerul ori muntele sunt gata de a face minuni! Omul devine martorul schimbărilor naturii pe care ea i le destăinuie ca unui prieten vechi şi de nădejde. Nimic nu se poate pune între om şi natură, căci ceea ce sfânt este, sfânt rămâne. Puţini oameni sunt aceia care văd asemănarea dintre firul vieţii şi cele patru anotimpuri care se perindă ca ielele prin viaţa noastră, amăgindu-ne în fel şi chip cu boboci de flori, cu auriu de toamnă, cu raze de soare ori cu flori de gheaţă, făcându-ne să uităm de timpul cel nemilos care cere ca fieşce lucru să fie orânduit după vreme.

Poate doar trecerea într-o altă lume în care nevoia de căutare va fi potolită de nebănuite rânduieli străine pământenilor va mai stâmpăra din freamătul lăuntric al omului iubitor de natură . Sau poate că nici după aceea nu-şi găseşte tihna, cine ştie? Lumea în care trăim e departe de a fi liberă, atâta timp cât nu cunoaşte graniţa dintre bine şi rău, urât şi frumos, iad ori rai. Ceea ce înveţi însă din semnele naturii multă înţelepciune cuprinde. Fericirea este a acelora care ştiu să se bucure cu ce le-a dat ziua de azi şi nu tânjesc mereu după alte şi alte ispite… Libertatea nu stă în putere ci în cumpătare. Natura prin forţa ei mistică a înţeles asta de când lumea. Dacă ar şti omul cât de tare se aeamănă cu natura ar fi şi el mai cumpătat. Aşa cum omul lasă în urmă amintiri şi vise, aşa lasă şi copacii veşmintele lor şi apar cu altele parcă tot mai frumoase.Câte gânduri şi îndoieli are omul în viaţă, atâtea doruri ştie codrul să aline şi tot atâtea păcate să spele apa de la munte. Natura a înţeles omul şi animalul deopotrivă.

Natura adună şi alungă gânduri. În popasul său, omul întâmpină trecerea timpului cu amintirile revărsate peste vreun început de toamnă ori peste vremea prielnică plesnitului de muguri. Îşi ia ca tovarăş vreun brad semeţ ori vreun copac bătrân, mult mai bătrân decât el, care parcă îi şopteşte învăţăturile lui într-ale pădurii şi ajunge prin a-i fi martor în călătoria sa. Gândurile lui se înalţă deasupra pădurii şi zboară peste toate cele lumeşti, cuprinzându-i pe cei dragi de acasă şi pe duşmani deopotrivă. Asemenea unui vultur, gandul se intoarce din drumeţie şi aduce cu el ceva din zâmbetul şi grija celor dragi. Acolo, în desişul cel gros, răutăţile se inmoaie parcă sub vreun izvor de apă proaspătă şi sufletul se infrăţeşte cu gandul.

Natura se pricepe în a face daruri. Ea a înţeles că datul face mai mult decât primitul; de la cei dintâi oameni până la toate soiurile de dobitoace, toţi s-au aciuat pe lângă o apă ori şi-au făcut culcuşul lângă o pădure. Şi aerul este tot un dar. Noi, oamenii, nu ne-am priceput niciodată prea bine să dăruim. Uneori ni se pare că nu avem de unde sau nu avem cui, dar de cele mai multe ori aşteptăm să ni se dăruiască fără ca noi să ne străduim vreodată să dăruim primii. În plus, natura ştie să rabde. Rabdă cu anotimpurile, cu anii, cu veacurile, cu zilele şi nopţile. Rabdă pe ger şi pe arşiţă, pe vântoasă, pe trasnet şi pe ploaie. Rabdă şi atunci când o distruge omul. Omul ar trebui să afle şi el ce este răbdarea. E o lecţie, o povaţă de preţ pe care i-o dă acest loc fără de păcat, unde nu se află ură, patimă, lăcomie, desfrâu, minciună şi fărădelege.

Sufletul cere câteodată să fie hrănit de câte un dram de aventură, şoptit de sihăstriile codrilor, de foşnetul frunzelor din locul acela în care eşti mai aproape de fiare decât de oameni. Natura îi cheamă doar pe aceia care ştiu să găsească, prin vreo vale părăsită ori prin vreun cotlon uitat de lume, ceva ce cotidianul nu îi poate nicicând da... Dar dacă omenirea toată va fi vreodată in stare să-şi făurească viaţa după orânduirea naturii ori natura va deveni sclavul orânduirii omeneşti...
numai Dumnezeu ştie...