Lumânare

Alături de tine sunt o lumânare care se consumă cotidian spre contopire cu amintirea, numai că revin la viaţă în fiecare zi şi devin, astfel, foc sentimental veşnic nestins... Mâinile tale mă aprind şi mă aşează la margine de suflet, acolo unde stau şi privesc în tăcere trecerea continuă a gândurilor care îţi macină linişte şi timp, răspândind lumină fără încetare, topindu-mă gradual, un sacrificiu pe care îl accept, totuşi, cu zâmbetul pe buze. Îţi veghez în tăcere concentrarea permanentă, depun un sărut virtual pe degetele lungi care sprijină fruntea prea devreme ridată şi devin paznicul incandescent al preumblărilor tale printre detractori, pramatii şi laşi. Încălzindu-ţi picioarele în nopţile lungi de iarnă, simt cum sângele curge prin venele tale ca un fluviu al pasiunii nestăvilite şi atunci trăiesc cu disperare dezamăgirea că sunt doar o simplă... lumânare. Am trimis o cerere către forurile competente, solicitând avizul pozitiv pentru transformarea mea în om, însă deocamdată, fiindcă birocraţia percepe tribut temporal, nu am primit niciun răspuns. Mă consolez cu ideea că rămân o prezenţă permanentă în viaţa ta, gândindu-mă cu teamă doar la dimineaţa fatală în care reaprinderea mea va fi o imposibilitate dureroasă. Ard în noapte, în vreme ce tu, constrânsă la compromisuri cu lumea întreagă, te întrebi dacă nu cumva ar fi mai bună evadarea ireversibilă către orizonturi îndepărtate care îţi trimit fiori de nostalgie. Te ridici, te apropii şi îţi încălzeşti mîinile la flacăra mea, iar lumânarea care doreşte să devină om lasă să curgă pe pielea fină lacrimă de ceară...