Chirurgia iubirii: o oglinda si razvratire.

Din nou….

“A sosit din nou seara. Am ajuns sa iubesc intunericul. Macar asa, nu imi mai pot vedea mainile, macar asa…sper ca nu voi reusi sa imi ating fata,sau sa imi vad chipul in oglinda asta sparta. Ideea ca exista un “candva” in care va trebui sa parasesc incaperea asta…sa ma arunc intr-o multime, sa traiesc intr-o casa minuscula undeva la periferia orasului, sa ma ascund in fiecare zi de privirile iscoditoare ale oamenilor….. ideea aceasta ma face sa imi doresc sa ma intorc in intunericul ocrotitor. Ce s-a intamplat cu mine? De ce mi s-a intamplat mie una ca asta? E incredibil! Fiecare om, pus in fata unui fapt implinit, neasteptat bineinteles, discuta cu Dumnezeul lui si ii adreseaza aceeasi intrebare: de ce mie? Eu una,nu mai am stapan. Nu mai am Dumnezeu. Patetic. Toti cei care m-au auzit spunand asta, imi arunca in fata mii si mii de predici: totul are un scop, ai pacatuit si asa platesti, Dumnezeu te iubeste, asta este numai o alta incercare.

Patetic!

PATETIC!!!!

Nu ma auziti, o ! voi cei care credeti ca exista mereu un drum de intoarcere. Nu este adevarat! Singurul adevar, eternul infern al oamenilor este ca se vor imbratisa cu moartea, mai devreme sau mai tarziu. Inevitabil, sper sa fie mai devreme. In rest….sunt incercari. Sau poate numai mutari gresite.Nu nici asta. Numai oameni inutili, imbatati de propriile dureri, care incearca sa isi depaseasca limitele. Unii reusesc. Ceilalti….ii ucid pe altii. Macar sa nu fie ei singurii care ajung jos.

Eu sunt acum acolo. Sunt jos. Dar nu mai am nici putere si nici libertate de miscare. Sunt atat de jos….incat nu mi se mai permite sa urc. Daca Dumnezeu iubeste atat de mult oamenii, atunci de ce ne izbeste de toate greutatile? Nimeni, NIMENI nu este ca Fiul Sau. Si nimeni dintre cei care trec zilnic pe langa voi nu ar dori vreodata sa va sara in ajutor. Sa moara pentru voi? Niciodata! Cei care nu ati infruntat moartea… nu va puteti permite sa spuneti ceva despre viata. Nu aveti Dreptul sa spuneti ca este usoara sau frumoasa. Pentru mine, acum…nimic nu mai este frumos.

Eu, eu una am murit . Si nu pentru cineva. Nu am pe nimeni in afara unei fiinte care acum isi sacrifica orele si clipele in care ar putea sa alerge…sa se joace, cine stie …..sa faca orice altceva in afara de a sta cu o epava, cu un trup ars, inghitit de arsenic. Nu inteleg cum imi poate suporta prezenta, tinand cont ca eu una nu ma pot suporta. Imi urasc atingerea, imi urasc momentele in care sunt pusa fata in fata cu oglinda…. Am ajuns o marioneta a ranchiunii si a urii. Nu pot trece peste. Ideea asta, ca voi trai numai ca o sbarcitura, ca un monstru, ca nu pot atinge copii, sau sa ii fac sa rada….ideea asta ma devoreaza ca un lup pe interior. Urasc ziua, urasc plimbarile si asistentele astea dragute. Urasc rujul de pe buzele mele, urasc zambetele tuturor ce imi zic ca arat “mai bine”….( de parca s-ar putea schimba ceva), si urasc dorinta, speranta asta nenorocita ca ….” Ma voi ridica, voi zambi si voi pleca de aici”. Nimic nu mai este bine pentru mine. Decat o mana de pamant aruncata in scarba pe un cosciug. Atat. Nu vreau lacrimi, nu vreau pareri de rau. Nu vreau sa mai vad fotografii in care sunt obligata sa zambesc. Totul pentru mine,acum este intuneric. Si atat!

Atat! De ce nu poate intelege nimeni? Nu mai cer decat o celula, plina de sobolani, putina paine si o cana cu apa in care medicii sa strecoare in fiecare dimineata arsenic. Vreau sa fie oprita fata asta sa ma mai viziteze. Sa i se interzica sa stea cu un MONSTRU!!! Sa i se daruiasca o viata frumoasa, departe de amintirea mea. Nu poate fi atat de aspru pedepsita. Dumnezeule! Ce, de ce, pentru ce imi faci asta? M-ai condamnat , Tu cel ce traiesti printre noi ca simbol al iubirii eterne si neconditionate. Nu inteleg nimic. E intuneric. Am plecat din lumina ….pentru intuneric. Ma intreb:oare ce gandea Lucifer cand a ales asta? Nu vreau sa devin un demon, dar vreau sa ma ascund de toti. Nu mai vreau sa lupt in fata mortii….

Sunt de doi ani de zile tintuita in patul asta de spital.. De doi ani de zile ma vad incontinuu treaza, incontinuu am avut fata ascunsa in pansamente, incontinuu ma durea fiecare incercare de a zambi. Ma durea! Si ma dureau privirile voastre ce cersesc mila TA, Dumnezeul meu….. Chiar nu ii vezi? Cum apar in fiecare zi, ingenuncheati in fata unei icoane, inconjurati de mirosul de tamaie….toti CERSIND! Pentru mine. Iar eu, eu nu mai cred! Nu cred ca mai exista portita din groapa asta……

Atat! “

Memorii….

Intr-adevar: numai atat! Este incredibil…imposibil de imaginat imaginea acestei fiinte. Femei,…nu stiu cum as putea-o numi acum. Lacrimi reci se strecoara grabite printre obrajii ei amortiti de durere, in timp ce mana, isi revarsa furia incercand sa ii ia viata cearceafului. Parca, pana si oglinda aceea veche are mai multa viata decat ea.

Teroare, si…de ce nu? O adevarata nenorocire. Nimic nu poate schimba amintirea ei. de acum, nu va mai incepe decat o lupta cu un propriu Eu ars de cruzimea lumii. Si de impontenta de a schimba ceva.

“ Nu se mai poate face nimic!” vechea oglinda alearga grabita catre podea. O secunda, si ultimele ramasite ale vietii de dinainte au fost si ele inghitite de intuneric. La fel si amintirile ei. Grabita, speriata, se ridica de pe pat….calcand printre cioburi. Nu mai simte durere, nici macar atingere, nici suferinta. Ferestrele reci sunt singurele ce nu pot striga teroarea acestei imagini.

Intunericul este rupt ….usor, tacut, asa cum, acum2 ani a fost taiata si viata “din lumina”. Afara, in lumea nepermisa ei, ploua. Noaptea era la fel. Oricum totul nu mai exista decat ca o amintire. La fel si perdelele, la fel si podeaua camerei. Afara era aceeasi ploaie ce cadea invers inghitind cerul.

“ M-am saturat. Am pierdut totul. Rostul? Nu mai exista nimic…

Pana si geamurile astea se racesc la atingerea mea;un om? Ce as putea sa sper de la un om?
Simplitate …. Sfarsitul, cade mereu nechemat…nedorit. Poate, daca singur nu doreste, va veni” chemat”