România captivă

Exact acum douăzeci de ani aveam un eveniment major în familie: cumnată-mea îsi punea pirostriile…Omenirea făcea – vorba lui Mao , “saltul înainte” dar, in ciuda memoriei lui, cumva înapoi. “Zidul” căzuse de trei zile și românii așteptau înfrigurați că poate, poate, la Congresul al XIV –lea,  Ceaușescu, un bătrân și bolnav tiran, va avea o scurtă clipă de rațiune și va face pasul îndarat. N-a făcut-o și gestul i-a fost fatal. După cum se știe, a primit de Moș Crăciun (sau, după caz, “Gerilă”) drept cadou “ultimul cartuș”.

 Îmi puneam mari speranțe după 1990. Am trăit luni de zile ciupindu-mă ca să îmi dau seama dacă nu visez. Au trecut anii asistând neputinicios la perindarea a tot soiul de chemați și de nechemați sosiți să preia frâiele acestui popor blestemat. După un prim deceniu în care am avut parte de lideri proveniți din vechile structuri, pigmentat la un moment dat cu un profesoraș ce se voia a fi adevăratul  reprezentant al memoriei naționale, cea care se revendica direct din străbunii zugrăviți în manulalele de istorie, au venit anii 2000. Nimic nou sub Soare. Țara a încăput de-a lungul anilor, mulți deja, căci douăzeci e o cifră importantă în calendarul unui neam, pe mâna sigură, invizibilă și parcă imposibil de îndepărtat a unor indivizi lipsiți de scrupule, uneori carismatici dar totdeauna neînduplecați. Cercul s-a închis. Ne-am întors încet dar sigur acolo de unde cu avânt și speranță am plecat în 1990. România a fost devalizată și violată barbar în esența ei rând pe rând de clanuri aflate într-o perpetuă încrengătură greu de imaginat. Iliescu, Constantinescu, Băsescu, toți acești cetățeni  în care ne-am pus speranțe deșarte, s-au dovedit până la urmă doar șefii supremi ori cei care au ocrotit cu bună știință samavolnicii fără pereche, ticăloșii fără de margini, hoții pătate cu un dispreț suveran la adresa unui popor slab, lipsit de spirit civic, în esență mediocru și văduvit cu venală intenție de orice perspectivă.

 România a devenit în douăzeci de ani o țară captivă, din care este nu greu ci imposibil de evadat. Captivă și supusă grupurilor obscure și vorace ocrotite de puterea politică și cu directa ei interferență, captivă și supusă unei puteri judecătorești hulpave, egoistă și lipsită de interesul unei minime obiectivități esențială actului de justiție, captivă unui sistem de sănătate revoltător, mai bolnav decât ultimul bolnav al universului, captivă unui învățământ bizar – înșelător, în care regulile se schimbă dimineața în urma viselor din noapte ale ministrului de resort al momentului. Captivă, supusă și abandonată unei fără de leac totuși, maladii naționale…

 Am ajuns la o nouă “iarnă a vrajbei noastre”… Suntem mai buni, mai bogați fie și sufletește decât în iarna stropită cu sânge din 1990? Suntem mai civilizați, mai mândri că aparținem acestei nații pe care clanțăii naționali  nu contenesc s-o slăvească cu vorbe sterpe ce pornesc din guri ce put a nesimțire, lăcomie și obediență? Avem o viață mai curată, mai liniștită, mai lipsită de griji materiale ori de altfel? Avem cumva mai multă demnitate decât în iarna aceea tulbure dar fericită? Eu  personal mă simt înfrant. Mă simt înfrânt de urgia și nedreptatea unor ani – cei mai frumoși din viață, căci mi-au cuprins în acolada lor nefastă tinerețea, ani pe care i-am vrut altfel, mă simt înfrânt seara, când așez capul pe pernă și mă întreb ce voi face mâine, mă simt înfrânt  pentru că îmi place să visez că drumul Golgotei ar fi putut fi altfel ori deloc.

  În noapte aceea de noiembrie 1989, când fermecat priveam micul ecran al televizorului “Olt” proptit pe vecie parcă pe televiziunea sârbă, că bucuria lumii năruia simbolul disprețuitor al comunismului de esență pură, nu-mi imaginam nicio clipa că peste doua decenii mă voi alege doar cu nostalgia tristă a unor ani maculați de infinite “soluții imorale”….