În ultimele luni am văzut mai multe filme, mai noi sau mai vechi, despre care am scris şi pe Evantaiul memoriei. O să reiau câteva dintre ele, în special pe cele aparute în 2008 - 2009, cu titlu de recomandări şi cu impresiile mele pe scurt.
The Brothers Bloom (2008)
Fraţii Bloom sunt regizorii propriilor vieţi sau, mai exact, Stephen este regizorul, iar Bloom este unul din actori şi cel pentru care Stephen se străduie să regizeze ipostaze cât mai interesante şi mai provocatoare. Cei doi îşi construiesc constant alte şi alte vieţi, alte şi alte ipostaze, scopul concret fiind acela de a înşela oameni cu bani şi de a câştiga de pe urma lor, până când, la un moment dat, Bloom se satură să "joace" roluri scrise, prestabilite şi îşi doreşte o viaţă nescrisă. Stephen însă nu poate fi de acord cu dorinţa fratelui său, tentându-l într-o ultimă înşelătorie...Şi de aici filmul devine o încercare de a vedea ce este păcăleală şi ce este realitate în această ultimă înşelătorie.
Oamenii caută neîncetat, în viaţă, certitudini si, în căutarea asta, devine uneori mai uşor să creezi certitudini, uitând că nu eşti singurul regizor sau actor în propria viaţa. Ne concentrăm pentru a deţine controlul, pentru a lua în calcul orice marjă de eroare, aşa încât ajungem uneori să trăim numai ceea ce creăm, fără să conştientizăm că poate nu suntem chiar cei mai buni regizori şi că "viaţa este ceea ce se întâmplă în timp ce noi suntem ocupaţi să ne facem alte planuri".
Pe langa un joc foarte fain al actorilor (Mark Ruffalo, Adrien Brody şi Rachel Weisz), dacă vreţi să vedeţi castelul Peleş şi cazinoul din Constanţa într-un film hollywoodian, acum aveţi ocazia.
Los Abrazos Rotos (2009) Un Almodovar mai comercial decât am putut viziona până acum, dar totuşi un Almodovar. Este un fel de crez de artist, după părerea mea, reflectat mai ales în finalul filmului. Ce-i lipseşte pentru a fi la fel de bun ca celelalte filme ale lui Almodovar? Cred că surpriza, povestea fiind destul de previzibilă, precum şi lipsa de incisivitate, cu care ne-a obişnuit de-a lungul timpului. Ce-l face totuşi de preferat în faţa altor filme care nu au marca Almodovar? Aşa cum am mai povestit într-o postare despre un film al aceluiaşi regizor, talentul cu care ridică firescul, emoţiile, umanul la rang de artă, ca să nu mai vorbim de umorul negru şi ironia.
Mi-a plăcut sa regăsesc motivele din Mujeres al bordio de un ataque de nervios (somniferele în sucul de roşii, geanta cu droguri etc) în pelicula pe care o regizeaza Harry Caine/ Mateo Blanco şi vizionarea lui Los Abrazos Rotos mi-a redeschis apetitul pentru producţii mai vechi ale lui Almodovar.
Inglourious basterds (2009)
Nu este un film pentru cei care caută adevărul istoric, în schimb este un film excepţional pentru cei care vor să vadă o îmbinare a istoriei cu fantezia, a trecutului cu prezentul. Se regăsesc în filmul lui Tarantino acţiune, suspans, umor negru, duritate, teroare şi emoţii. Dialogurile sunt excepţionale! Replicile par uneori "în plus", dar asta se întâmplă doar pentru a le spori efectul. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, toate detaliile îşi au rolul lor, acela de a te ţine lipit de ecran doua ore şi jumătate, cât dureaza filmul. Despre prestaţia lui Brad Pitt, nu pot spune decât că a jucat bine pentru rolul avut, în schimb trebuie să-mi exprim revelaţia în ce-l priveşte pe Cristoph Walt. A avut de interpretat un personaj straniu, tipic celor create de Tarantino, şi i-a reuşit de minune. Pe mine m-a convins de la prima scenă.
În timp ce savuram filmul, mi-au atras atenţia câteva replici în stilul Tarantino, despre care am anticipat că vor deveni replici celebre, care se vor desprinde de film...momentan, însă, nu mi le amintesc cu exactitate, dar, dacă voi revedea filmul, voi reveni cu un later edit.
The Ugly Truth (2009)
Nu o să spun acum că sunt anti-comedii romantice, dar trebuie să spun totuşi că, deşi îmi spăl din când în când creierii cu astfel de producţii, nu toate îmi plac sau mă amuză...Ei bine, The ugly truth este o comedie romantică într-adevăr amuzantă, pe care, cred eu, şi barbaţii, mai puţin atraşi de astfel de filme, o vor gusta. Lui Katherine Heigl, blondina din Anatomia lui Grey, rolul i se potriveşte foarte bine şi, nefiind unul atât de simpluţ ca în alte comedii romantice, bag de seamă că e chiar talentată. De Gerard Butler nu mai zic nimic, că imi declar cinstit subiectivismul :)
Cei doi sunt producătorul (ea) şi respectiv prezentatorul (el) emisiunii The ugly truth, emisiune spumoasă, picantă şi cam dură la adresa femeilor care, înarmate cu lista de cerinţe obligatorii pentru potenţialul "ales", îl aşteaptă pe Făt-Frumos să le dea ocazia să bifeze întreaga listă de criterii.
Ea îşi caută un partener care să bifeze cât mai multe din lista ei : să fie deştept, chipeş, dar să nu ştie că e chipeş, romantic, să îi placă muzica clasică, vinul rosu, câinii, dar să prefere totuşi pisicile, în timp ce el le spune femeilor, în emisiune: "Barbaţii sunt simpli, nu putem fi dresaţi. Ascultaţi, doamnelor, că nu voi spune decât o singură dată: nimeni nu se îndrăgosteşte de personalitatea voastra la prima vedere, nu, ne îndrăgostim de sânii şi de fundul vostru şi stăm cu voi doar pentru a vedea ce faceţi cu ele. Nu aveţi nevoie de 10 paşi pentru a cuceri un bărbat, unul e suficient şi se numeşte: sex oral."
Evident, ies scântei din interacţiunea lor şi, până la urmă, fac un deal: ea tocmai cunoaşte un bărbat care îndeplineşte deja prea multe din criterii, iar el o invaţă cum să-l ţină pe jăratec şi să-l cucerească., miza fiind ramânerea lui în emisiune. E într-adevăr un film amuzant şi poate chiar constructiv, o comedie romantică ceva mai altfel...până la urmă, în ciuda diferenţelor existente între bărbaţi şi femei, de-altfel necesare, de fapt, cu toţii vrem lucruri similare :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu