Acesta sunt eu. Simpatizant al Mişcării Noua Dreaptă din România. O şapcă neagra cu crucea maramureşeană (celtică, zic unii) brodată, cu bocanci în picioare şi cu copilul în braţe. O insignă tricoloră prinsă pe haină, în piept. Bine-înţeles, ochelari de vedere pe nas. Că, deh, de aia sunt miop.
Se uită lumea ca la felul 5 la mine. Doar sunt extremist, nu? Îmi iubesc familia, respect drapelul României şi mă plimb pe bulevard cu copilul. Din când în când, trecând pe lângă biserică, îmi fac, stângaci, cruce. Aşa m-o învăţat bunica, fie-i ţărâna uşoară. Că acum nu am cum să o fac aşa cum trebuie, cu copilul în braţe. Da m-a ierta Dumnezeu.
Lumea trece pe lângă mine şi îşi dă coate: cine a văzut un extremist singur plimbându-se liniştit cu copilul în braţe? Noi, ăştia, extremiştii, înjurăm, strigăm, urâm oamenii, suntem îmbrăcaţi de-a valma, suntem tot timpul băuţi şi puţim (mirosim) a alcool cu fum de ţigară.Mda, cică io îs excepţia care întăreşte regula. Oare? Dar dacă eu, ăsta, simpatizantul vechilor legionari, al sfinţilor care au pătimit în închisorile comuniste şi faţă de care am un respect enorm, sunt de fapt mai normal decât cei ce trec pe lângă mine? Dar dacă mie îmi pasă şi m-am săturat să trăiesc în ignoranţă şi aducându-mi aminte de Dumnezeu doar când e vreme de băut şi de mâncat, la sărbători, nunţi şi înmormântări? Sau la pomenile electorale când credem că politicienii sunt de fapt binefăcători? Dar dacă încercând să învăţ din pildele martirilor anticomunişti doresc să transmit mai departe o luptă dreaptă? Şi dacă mai sunt asemenea mie alţi „extremişti”? Dar dacă…
Dar cine sunt eu, să judec atâţia oameni cărora nu le pasă de semenii lor decât atunci când sunt ei implicaţi direct în necazuri? Când ei trec pe lângă un om căzut la pământ şi îşi spun „încă un beţiv ordinar”. Când îşi lasă copiii în faţa tembelizoarelor şi ei merg la şoping. A, da, aşa este: sunt un extremist simpatizant miop.
http://blog.nouadreapta.org/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu