...........

Imi amintesc ca anul acesta, la un moment dat la unul dintre seminarii, profa de psihoterapie ne da o tema. Ea suna cam asa: : Ce anume din tine te-ar face si ce nu te-ar face sa intelegi o mama care tocmai si-a abandonat noul-nascut?

Initial cand am primit tema, nu mi se parea greu sa rapsund la acest lucru, mai ales ca profa ne-a specificat faptul ca trebuie sa raspundem la intrebarea asta ca si cum am fi psihoterapeuti, si asta nu implica niciun sentiment fata de persoana respectiva.

Cand m-am apucat de tema asta imi era fosrte greu, efectiv nu putem porni de la nimic. Imi dadeam seama ca nu pot intelege o astfel de femeie. Ca mi-e prea greu. Ca o astfel de situatie naste revolta in mine ca om.

Pana la urma am scris in lucrarea aceea ca ceea ce m-ar face sa o inteleg ar fi faptul ca sunt sociabila, as lasa-o sa si povesteasca situatia pana la capat cu detalii si poate asta m ar ajuta sa vad altfel situatia, ca am puterea sa nu acuz pe cineva indiferent de faptele sale si ca pe undeva as fi ingaduitoare daca as vedea ca-i pasa.

Cea ce ma facea sa nu pot sa o inteleg erau urmatoare chestii: ca nu as putea sa o inteleg sub nicio forma daca as vedea ca e prosta si ca incerca sa acuze pe altcineva pentru fapta ei, gen el nu a fost langa mine sau nu mi dadeau parintii bani. Pardon, tu ai facut copilul nu parintii tai. Apoi nu o sa spun niciodata ca mai bine il avortai la o luna de zile decat sa-l chinuiesti, pentru ca nu pot sa fiu de acord cu asa ceva. Pentru mine ca-l avortezi la o luna de zile de cand e conceput sau la o luna de zile dupa ce i-ai dat viata e exact acelsi lucru. Mi-ar fi prea mila de copilul respectiv ca sa o pot intelege, toata situatia ei oricat de dramatica ar fi mi-ar demonstra ca este egoista si asta nu as accepta niciodata, iar apoi nu as putea sa o inteleg absolut niciodata daca ea imi spunea ca si-a ratat viata cu copilul asta. La faza asta cadea oricata psihologie sau psihoterapie am citi sau am invatat eu.

Nu stiu exact ce-am mai scris eu in lucrarea aceea, stiu daor ca acum mi-ar fi greu sa raspund la o astfel de intrebare. De ce? Pentru ca eu ador copii. Pentru ca abia astept sa vina momentul ala cand o sa-l pot avea pe al meu sau ai mei. Trecem peste faptul ca vreau gemeni:P. Niciodata eu nu as putea sa dau copilul meu de langa mine, nu pot. Imi imaginez o multime de situatii urate, ingrozitoare care m-ar determina sa pot sa-l abandonez, niciuna nu ma face sa vreau asta. Nu pot. Efectiv nu pot. Cat despre avort. Niciodata. Daca eu as ramane insarcinata acum, ar insemna o tragedie pentru ai mei, dar eu nu as avorta. Nici nu stiu cum m-as descurca dar nu l-as avorta sub nicio forma...

Am vorbit depsre asta pentru ca vroiam sa ajung la ceea ce urmeaza, si anume ca nu inteleg tinerele care avorteaza fara inima. Care iti spun asta in fata fara nicio remuscare. Mi se face atat de mila de ele si in acelsi timp mi se face scarba si nu pot sa le inteleg. Sunt atat de multe situatii pe care ar trebui sa le inteleg, prin prisma domeniului meu, asta nu pot. Nu stiu cum as putea sa ajut o femeie care vine si mi zice "am facut 10 avorturi, dar altfel nu aveam cum." Ma femeie, dar de ce esti tu atat de proasta oare? Cum dracu stii sa stai cu picioarlee desfacute, de ce naiba nu stii ca trebuie sa te si protejezi pentru chestia asta, ca sa nu fii nevoita sa te duci sa faci avort?

Daca ma leg de arbatul care nu vrea un copil, ar fi mai bine sa ma abtin. Ma omule daca nu vrei copil si a fost un accident de ce nu esti tu matur sa stii ca inainte de ea, tu ar trebui sa te gandesti la protectie...ca pana la urma ea ramane gravida dar acest act il creati amandoi...nu doar ea. Iar barbatii aceia care o parasesc pentru ca a ramas insarcinata, desi o iubeste de nu mai poate...NU VA PUTETI NUMI BARBATI...SUNTETI MULT MAI JOS DECAT O FEMEIE...

Acum imi veti spune ca toate metodele sunt o forma de avort, ca toate sunt un pacat etc. etc. etc. Stiu aceste lucruri. Dar mi se pare traumatizant si prostesc de-a dreptul sa nu te protejezi ca oricum poti face avort. Insasi actiunea aceea chirurgicala e mai dureroasa si mai truamtizanta decat un simplu prezervativ sau o pastila.

Spun asta pentru ca o amica de-a mea, dupa 4 luni de dupa un avort s-a sinucis. Bineinteles, psihic lucruile cu ea erau grave mai demult, nu avortul le-a nascut el doar le-a declansat. Ar fi multe de spus aici...

Nu as vrea ca cineva care a facut acest lucru sa se simta vizat de articolul asta, eu vorbesc doar din prisma personala si atat. In acelasi timp, raman socata cand mamele isi duc copilele de 13 sau 14 la avort, pardon intrerupere de sarcina...asa se spune acum. Nu le inteleg. Cum le pot duce la avort, dar nu le pot da o educatie, nu pot vorbi cu ele despre asa ceva??? Cum??? In acelasi timp, eu nu inteleg cum poate o copila sa ajunga sa intretina relatii sexuale cu un baiat? Pe unde umbla? Nu concep chestia asta? Am ramas in urma rau....:(

As vrea sa am puterea aceea sa nu-mi pese de aspectul asta, dar nu pot. Mi-e mila. Sunt atat de multi copii abandonati si in acelasi timp sunt atat de multe familii care vor copii... Ma gandeam odata cum ar fi sa aflu ca eu nu pot avea copii???? Nu pot sa ma gandesc la situatia asta, deci nu am cum...pentru ca eu voi avea copii:). Apoi nu el inteleg pe tinerele care cand aud de copii spun ca le sperie ideea. Cum naiba sa te sperie ideea de copil la 24 sau 25 de ani? Habar nu am!!!

As vrea din suflet ca fiecare dintre noi sa fie responsabil de ceea ce face, mai ales ca acum noi avem toate metodele posibile...sa stim ca un copil care creste in noi din prima clipa e al nostru, e din prima clipa suflet, din prima clipa suntem mama lui si are nevoie de protectie...:)