Omul-om şi neomul, de Tudor Arghezi

E o poveste veche şi-ntodeauna nouă. O uită unul şi o retrăieşte altul, şi, ca şi cum nu s-ar fi repetat în toate zilele, se înmulţeşte la nesfârşit. Neînţelegându-i rostul, jignit de continua ei reeditare, şi de un dezechilibru întradevăr uimitor, şi concepând pe omul din poveste monstruos, graiul poporului l-a pus între animale ce i se părea că au trecut în el printr-o migraţiune odioasă, stabilind identificările cum s-a priceput: porcul, măgarul, şarpele.
Omul se naşte idealist şi naiv, cu o părere bună de oameni. Zac în simţirile lui frăgezimi inuzabile şi capacităţi de bună-credinţă, pe care nicio decepţie nu ajunge să le ştirbească. El şovăie să tragă la răspundere omul, şi-l face animal, ca să scuze moralul şi să se mai poată încrede în el.
Omul-om nu vrea să rătăcească singur împrejurul lumii, are nevoie de tovarăşi: tovarăşii-l mint, ucenicii-l fură, prietenii-l necinstesc. Porcul îşi păstrează firea şi caracterul, fără să şi le izmenească, măgarul e un om de treabă, şarpele a fost numai în metaforă încălzit la sân. Animalul nu iese din personalitatea lui ca să ţi se facă plăcut, amabilităţile perfide îl dezonorează: viu ori ucis, mângâiat sau bătut, el rămâne el. Singur omul cunoaşte şi exploatează trecerea dintr-o clasificare într-alta şi prefăcătoria. Onest e numai dobitocul – şi semenul lui omul-om.
Subt oblăduirea zisei inteligenţe, omul vulgar poate să fie dublu, triplu şi la nesfârşit variabil, în acelaş timp şi obiect, zbătându-se între aparenţe şi samsar al tuturor stărilor sufleteşti, lucrând fără marfă proprie şi capital. El riscă o mască luată de la altul. O mască plânge şi alta înşeală: câte cinci obraze suprapuse, lepădate şi împerecheate: sentimentalul şi licheaua, devotatul şi canalia. Viaţa e o problemă de expedient şi de secundă.
Povestea e una şi aceeaş în toate vremile, în toate limbile.
Era nefericit, era hulit şi l-ai ajutat să-şi vie sufletul lui în fire. L-ai adunat din zdrenţe şi bube, zăcând pe o margine de drum, uitat dincolo de ciulini şi bozii. I-ai dat din plosca ta rachiu, ca să-i înzdrăveneşti cumpătul rupt, i-ai uns rănile cu untdelemn, l-ai urcat întins pe spinarea asinei tale, de călător pe nisipuri, şi l-ai dus acasă la tine, i-ai cântat din ghitară lângă ureche.
S-a vindecat, bietul, şi te-a pizmuit că putuşi să-l ajuţi. Pe la răspântii s-a dat în vorbă cu hoţii de noapte, care-ţi pândeau ograda să-i dea foc, şoptindu-le pe unde-i trecerea printre ghimpi mai lesnicioasă, şi l-ai văzut otrăvindu-ţi câinii de pază, după ce nu a putut să-i alunge. A vrut să-ţi răzvrătească slugile şi a început să-ţi poruncească. Ţi-a-ntors prietenii de la uşe. Şi-a şters nasul de mămăliga ta şi ţi-a scuipat în fiertură, să te spurce. Şi-a făcut bâtă, să te aştepte-n pădure. Ai aflat cum s-a surpat lângă tine stejarul prăvălit, de la fântână. L-ai auzit din somn ascuţindu-şi cuţitul. Te-a vândut pe nesimţite cui a vroit să te piardă. L-ai trimis să ducă vorbele bune, şi el s-a dus şi te-a pârât. Iuda sta la masa ta de taină, când s-au arătat în zarea ferestrei, prin perdeaua de borangic, suliţe şi coifuri. I-ai frânt pâinea ta şi i-ai dat-o binecuvântată, a sorbit din paharul tău.
Nu e şarpe omul cu chibzuiala piezişe, dar pe furiş – e om, om ce numai se despoaie de şarpe. Uită-te la el: pielea i s-a zbârcit şi joacă pe hârca uscată, ca un ciorap lăbărţat, cârpit în găurile strâmbe. Îi bate pleoapa vânătă pe care-o atinge cinstita-ţi căutătură. Îi tremură buzele crăpate de-o ciudă fierbinte, îi arde urechea şi-i ţiuie conştiinţa. Eşti milostiv şi blajin: bunătatea ta îl face bolnav. Ar fi vrut să rămâie mai bine unde l-ai găsit zăcând, să-mbuce ciorile din el şi să nu le poată goni cu braţul obosit, - şi te urăşte pentru că l-ai iubit. Ce bine nu i-ai făcut?
Într-o zi de fantezie ironică natura zămislea miazmele, putreziciunea, muştele, viermele, ploşniţa, ciupercile veninoase şi fierea.

Apărut în Vremea, 27 iunie 1943,
şi face parte din volumul Pamflete.

4 comentarii:

  1. Frumoasa poveste si atat de verosimila.
    Uite de aceea nu vreau sa-mi spun numele adevarat... caci oamenii sunt rai, nu stiu sa aprecieze nimic azi...
    La critici suntem emreu ca paduchele... IN FRUNTE!

    RăspundețiȘtergere
  2. DoarEu,

    Meritul acestui articol ii apartine in intregime lui Arghezi care intr-adevar folosea acest pseudonim literar.
    Il poti gasi si intr-un volum, dar costa.

    E postat cu copy-paste.

    RăspundețiȘtergere
  3. Domnule Ioanitescu,
    Multumesc pentru observatie.
    Din fericire stiu sa citesc, sub articol in coltul drept scrie unde a fost publicat, scrie autorul.
    Exista biblioteci, nu trebuie sa platesc neaparat.
    Eu una, ma retrag de pe acest blog. Sunt prea mica pentru oameni asa culti, cu 4-5 bloguri cu postari de pe youtube.
    Eu scriu pueril... scriu ce simt si cum simt... asa ca raman la blogul meu de povesti - care sunt publicate.
    Deci, cred ca am fost apreciata.
    Inspiratie maxima.

    RăspundețiȘtergere
  4. Observ că v-aţi cam întărâtat!Hai să intervin şi eu, că tot am făcut copy-paste!
    Cartea costă 5 lei noi, dar conţinutul n-are preţ pentru mine. E un fel de a scrie aparte, iar personajele lui Arghezi sunt printre noi, unii se regăsesc în pamfletele lui şi se revoltă. Ce e rău să fi păduche? atât timp cât îţi urmezi firea şi rostul?

    RăspundețiȘtergere