Năpârca, de Tudor Arghezi

Îmi dai târcoale năpârcă. Te simt adulmecându-mi primprejur, strecurată prin hârtii. Mi-ai furat o foaie şi te-ai dus cu ea, unde nu ştiu, înfăşurată pe unul din ouăle tale. M-ai pârât, trăitorule din murdărie şi pâră, şi mi-ai stat în drum, pe furiş, vreme-ndelungată. Ai socotit că nu te-am băgat de seamă – te-am văzut şi te văd şi acum, când mă citeşti. Despre tine-i vorba, năpârcă, deschide ochii bine, nu te-ai înşelat, şi poţi să ţi-i închizi.
Năpârcă ţi-e numele colectiv, omule netrebnic, repetat în feţe multe, de la şarpele spân la şarpele flocos, de la vierme la râmă, muşiţă, larvă şi lindin. Ce dulce te apropii şi ce surâsuri îţi dilată guriţa, ţie, celui cu ochelari de urechi, care ţi-ai făcut un cap de copil idiot la patruzeci de ani, eczematos, zgâit în două lentile de miop. Ce dulce şi ce cald eşti, când vrei să minţi, şi ce plină ţi-e emoţia de admiraţie şi de citate, una din năpârci.
Celălalt, ai dus ghiozdanul unui învăţat, i-ai răbdat scuipatul şi piciorul, i-ai supt guturaiul din batistă, şi adunându-i peticele dintr-un ungher, care purtau din fiinţa lui o ştersătură, le-ai pus în rame de bronz, ca să-i flatezi vanitatea şi să afle că şi ce arunca din el îţi era scump. L-ai hoţit şi l-ai tâlhărit fără să ştie, ai adunat avere şi-i mai mulgi şi astăzi mormântul. Tu ai în tine, năpârcă, mai multe jivine, şi dihorul, şi hiena, şi un păduche. Te aştept să te retez în două cu nuiaua, tăvălit. Citeşte: şira spinării ţi se va rupe cu nuiaua asta. Poţi începe să te frămânţi de pe acum.
Altul, ai înţeles de unde-ţi vine primejdia ticăloşiei, şi ai vrea să te îngrădeşti cu măsuri, cu garduri putrede şi cu suliţi ruginite. Ai vrea să pui la remorca fricii, care te munceşte ca o energie, puterile altora, plictisiţi de mişeleasca ta stăruinţă. Te mai mângâiai cu visul că oamenii nu te-au cântărit şi că i-ai mai putea stăpânii cu o teroare meşteşugită. Ai simţit că s-a schimbat ceva?
Timpul de înghesuie şi te strânge tot mai tare şi te lichidează treptat. Cauţi în van să scapi de frânghia lui, care-ţi înnoadă coada şi-ţi curmă gâtlejul. Nu mai e mult şi ai să dansezi în văzduh, în luptă cu ştreangul. Eşti în convulsia finală: o singură ultimă bucurie nu pot să ţi-o iau, că, scuturat în mădulari, vei încerca spasmul fericit al tuturor spânzuraţilor.
Ştiu ce spaimă ascunsă te înneacă: te cunosc. Bravura ta de afiş e masca unei puturoase laşităţi. Ţi-o mai cunosc şi alţii, şi călăul care va trage de funie la bătaia a treia de tobă. Îi vezi cum râd?
Ai vrea şi tu, altă năpârcă, să fugi de pedeapsă dar n-ai unde scăpa, drumurile ţi s-au strâmbat, pământul se leagănă şi se ridică şi te întoarce de unde pleci. O să-ţi cerşeşti patul, blidul şi ţigarea de la cel la care ai slugărit cu şoapta neagră şi cu iscoada, dar care nemaiavând trebuinţă de Iudă, te aruncă înnapoi cu ciubota. În ogradă, te aşteaptă gâdele liniştit, cu frânghia. El ştie când ai să pici.
De când te rabdă tărâna, vânătă năpârcă, cu capete multe? Te-ai lăsat să te umfli, să creşti şi să te înnalţi pe spinările celor doborâţi de tine. M-ai făcut să te îndur, să te miros, să te aud, să te rabd. Ţi-ai pus bucile pe obrazul meu de fecior răstignit.
Ţi-a sunat ceasul, năpârcă. Îl asculţi? A bătut ceasul tău din cimitir.

Apărut în Informaţia zilei, 11 septembrie 1943,
şi este cuprins în volumul Pamflete, editura Minerva, 1979.