Dreptul la artă

Arta, sub toate formele ei, reprezintă una din cele mai de preţ bijuterii din coroana umanităţii. Probabil că ar fi, într-o ipotetică (încă) întâlnire cu o civilizaţie extraterestră, cel mai potrivit ambasador al nostru. Nici un om nu poate fi considerat educat fără expunerea la artă, arta face parte indisolubilă din procesul de formare a unei fiinţe umane.

În aceste condiţii cred că e evidentă afirmarea dreptului la accesul la artă al omului.

Explicitarea acestui drept care-ar trebui proclamat ca univesal se traduce în accesul gratuit la artă. Am fost foarte plăcut surprins, vizitând Londra, că marea majoritate a muzeelor acestui oraş sunt cu intrare liberă. Păşind prin coridoarele muzeelor de tot felul, am fost şi mai plăcut surprins să regăsesc prin săli grupuri de elevi veniţi pentru o lecţie deschisă la muzeu. Grupuri de acestea, aşezate pe jos şi ascultând explicaţiile profesorilor sunt o prezenţă obişnuită acolo, legând firesc şcoala de viaţă.

Ca să proclami dreptul de acces gratuit al omului la artă, trebuie lămurită problema drepturilor de autor. Cum şi artistul şi managerul de artă trebuie, ca orice om, să trăiască din ceva, dreptul de autor conciliază cele două nevoi: a omului care cere acces la operă şi a artistului care-şi cere răsplata cuvenită.

Asistăm, totuşi, odată cu pătrunderea Internetului până şi-n cele mai îndepărtate unghere ale umanităţii, la o adevărată încleştare între adepţii liberului acces – piraţii Netului şi companiile care nu vor să lase din mână sursa de profit. Dezbaterea e aprinsă şi cuprinde aspecte absurde, ca şi condamnarea unor bunicuţe la plata unor amenzi demonstrativ de usturătoare pentru descărcarea ilegală a vreunei melodii. Recent, Danemarca a încetat urmărirea prinderii celor ce downloadează ilegat de pe Net tot felul de lucruri, invocând dificultatea probării în instanţă a faptei criminale.

Cred că părerile pro şi contra, fiecare cu argumentaţia sa, pot fi conciliate prin stabilirea unei durate a dreptului de autor. Dacă, să zicem, legea ar acorda dreptul de autor pentru o perioadă limitată, să zicem pe cinci ani, după care orice creaţie artistică ar deveni bun al întregii umanităţi, cred că lucrurile s-ar simplifica.

La urma urmei, Mozart şi Rafael, Rodin sau Dostoewski nu mai au nici o treabă cu dreptul de autor. Prin limitarea legală în timp a dreptului de autor s-ar recunoaşte principiul dreptului la artă, ca drept fundamental al omului.