Tot timpul cand am vorbit de iubire am incercat sa o descriu asa cum nimeni nu a mai facut-o inaintea mea. Dar …este imposibil. Numai din dorinta de a explica ceva superior mie si mintii mele, inconjurand un ideal atat de simplist in cuvinte mari, m-am pierdut fara de intoarcere in trupul lor. Nu cuvintele mari descriu iubirea, sau clipele, ci dimpotriva, neputinta lor de a explica zambetul , lacrima si fericirea.
Ideile sunt mereu simple. Sentimentele la fel. Dificil pentru fiecare dintre noi, este sa intelegem “de ce” suntem acolo intr-un anumit moment, sau “de ce gandul ne zboara la acelasi chip in fiecare seara”. E imposibil totusi sa incerci sa spui “da “ sau “nu” in fata inimii. Sau sa incerci sa ocolesti un raspuns. Inevitabil, te va parasi. Cine? Nu fiinta la picioarele careia ati aseza lumea voastra, ci insasi inima voastra.
Nu v-ati intrebat pana acum: de ce lumea spune ca poate pierde orice , numai sa ramana cu speranta? Si intr-un final,….. oare speranta nu este hranita de iubire? Orice tip de iubire, in cantitati nelimitate. Credeti-ma, Dumnezeu s-ar bucura sa fie pus in situatia de a ramane fata iubire, numai daca aceasta ar fi folosita de oameni….
Si daca totusi, un suflet supus acestei idei, ar incerca sa va convinga de importanta unui zambet? Ati accepta provocarea de a pierde “momente importante” in care sa Ascultati? Intrebarea mea este simpla. Nimeni nu cauta sa va invete ceva, ci numai sa deseneze in sufletul vostru. Nu vreau sa va deschid ochii, vreau sa va deschid zambetele, sa va desenez stele la colturile gurii si lumina soarelui in pupile. Nu vreau sa folosesc cuvinte mari, cand cererea este atat de mica. Cer numai sa ma ascultati. Nu fac un proolog…ci va iau de mana si va poftesc ( nu pe voi, ci pe singurul lucru superior voua) sa ma ascultati.
Incepem?
Dumnezeu isi doreste ceea ce doreste mintea celui ce raspunde intrebarii.
RăspundețiȘtergere