TANTA

Locul era plin de muşterii. Vad bun, aranjament cu dichis, mâncare pentru hulpavi, gătită cu respect pentru bucate şi pentru burţi flămânde. Fumul gros nu deranja pe nimeni, fiindcă într-un astfel de stabiliment de la margine de Bucureşti se mânca mult, se bea mult şi se fuma la fel... Din loc în loc, înfipte în pereţii de lemn, lampadare de modă veche aruncau lumină palidă peste feţele mesenilor, iar pe o scenă rotundă de dimensiuni reduse se legăna cu ochii pe jumătate închişi o dizeuză abia trecută de prima tinereţe care cânta melodii vechi, aproape uitate... Rochia roşie, mulată, cu un decolteu peste măsură de generos, scotea în evidenţă forme voluptoase asupra cărora poposeau, din când în când, privirile pofticioase ale bărbaţilor cu chef, încălziţi de vinul gros pe care îl aducea în carafe un hangiu mătăhălos căruia clienţii i se adresau cu Dom’ Nae... Chef de băut, chef de iubit cu patimă, pe îndelete, pe cearceafuri albe ca neaua, foşnitoare, în penumbra unei camere cu fereastra către luna plină, chef de răsucit dragostea pe degete până la cântatul cocoşilor, atunci când te cuprinde plăcută moleşeală şi stai pe spate, mângâiat de mână caldă de femeie... Pe dizeuză o chema Tanţa, dar toţi îi spuneau Madam Coca, nimeni nu mai ştia de ce. Cânta în locantă de ani buni, fusese femeie frumoasă la viaţa ei şi încă mai era, avea un păr negru care juca pe spate în ape albăstrii şi numai ea ştia câte inimi frânsese şi câţi îşi băgaseră cuţitele în burtă pentru a o avea în aşternuturi. Iubise mult la viaţa ei, fusese iubită, dorită, furată de unii mai îndrăzneţi, scăpată de ei de alţii şi mai şi... Viaţă de femeie făcută de Dumnezeu ca să grăbească bătăi de inimă şi să lase dor aprig în urmă... Oamenii de prin partea locului povesteau că venise odată un boier din provincie, unul bogat de nu mai avea ce să cumpere cu banii lui, adus grabnic de o trăsură la care avea înhămaţi patru cai focoşi, doi negri, ca noaptea fără stele şi doi albi, spumă de lapte abia muls... Intrase în cârciumă şi ceruse coniac, îl dăduse repede pe gât şi mai vrusese unul, apoi poftise şi la puii din ceaunul mare care bolborosea a prăjeală ameţitoare deasupra butucilor, în troznet de lemn uscat amestecat cu miros îmbietor, de-ţi venea să dai cu căciula după câini, să-ţi cheltuieşti toţi banii luaţi de-acasă şi să nu mai pleci. Când începuse Tanţa să cânte, boierul nu mai mâncase. Nu mai băuse. Îşi aprinsese o ţigară lungă pe care o punea cu degetele lungi într-un ţigaret de argint şi căzuse pe gânduri, cu ochii la ea. O privea şi îşi răsucea alene mustaţa, încerca să facă pe indiferentul, pe consumatorul care ascultă şi el o melodie de inimă albastră şi de dragoste de-aia de curg ape dulci pe tine, dar se vedea că era cătrănit până-n suflet. Acolo rămăsese o săptămână, la hanul ăla de la margine de Bucureşti, iubindu-se cu Tanţa în odaia mare, de la etaj, mâncând şi bând numai în pat, vărsând şampanie după şampanie pe trupul ei încins. Ea se răcorea, iar el se încingea şi mai tare. Îi ceruse să vină cu el, la conac, şi să fie boieroaică pentru toată viaţa. Tanţa nu vrusese, zisese că viaţa ei este acolo, pe scena aia micuţă, printre cheflii veseli, cu melodiile ei dragi ţinute ca nişte copii la sânii mari care tresăltau tulburător la fiecare respiraţie... Boierul o rugase, o implorase, se răstise la ea, se aşezase în genunchi în curtea cârciumii, fără să-i pese de privirile oamenilor din jur şi se tăvălise cu pantalonii scumpi prin ţărână. Îi adusese 101 de trandafiri albi din târg, în fiecare dimineaţă, îi pusese la gât mărgele scumpe, atârnase cercei meşteşugiţi în urechile ei, dar tot nu o înduplecase. Tanţa îl mângîiase pe fruntea înaltă şi atât. Nu mai zisese nimic. Îl privea şi tăcea. Acolo îşi trăsese boierul un glonte în cap, în curte, iar lumea înţelesese pe deplin ce poate să însemne iubirea Tanţei pentru un bărbat... Mort îl duseseră la conac, în trăsura aia trasă de patru cai, doi negri şi doi albi, şi nimeni nu mai ştiuse ce se întâmplase după aceea. Tanţa cântase în continuare, plânsese o jumătate de zi, poate realizase într-un final cum s-ar fi putut schimba viaţa ei dacă ar fi acceptat să devină boieroaică printre slugile de la conacul boierului şi printre musafirii lui... Poate că-i păruse rău, dar asta n-o mai spusese nimănui. În fiecare seară, la finalul programului, cânta o melodie care-i plăcuse boierului foarte mult. Atunci, dacă erai atent şi reuşeai să străpungi fumul gros cu privirea, putea să observi o lacrimă mare care se prelingea din colţ de ochi negru şi curgea încet, aproape insesizabil, către bărbia îngustă...