Chirurgia iubirii: Dumnezeule ia-ma de mana! Operatia a reusit!

“Din nou….

Of, din nou a sosit noaptea…”

O persoana inecata in intuneric, si totusi atat de dornica de iubire, de lumina, de soare, de zambete…. O camera inchisa in singuratate, si geamul atins de picaturile inocente de ploaie.

“ hhihihi! Picaturi razlete…. Cad. Cad. Cad. Pic-poc!Poc-pic!Pic-pic-poca-poca!Ma simt din nou un copil! Parca,…uite: hahaha degetele mele cum gadila picaturile astea ramase pe geam. Si ele se bucura! Stiu ca se bucura! Coboara jos…aluneca,si RAD! Hahaha”

Niciodata! S-a vazut vreodata o lumanare mai puternica decat Soarele? Niciodata! Sunt lucruri pe care oamenii le trec cu vederea, sunt ambitii si inhibitii, zambete si lacrimi care uneori trec,(“Cad. Cad. Cad. Pic-poc!Poc-pic!Pic-pic-poca-poca!”) si raman undeva ascunse. Oare …oare unde se duc?

“ ha! Unde? In noapte! Iti zic eu sufletule….. “

Intunericul nu este niciodata mai puternic decat ii permit persoanele. Nu este decat… un alt decor.

Si totusi, in seara aceasta nu este capabil sa intunece lumina din chipul Lui. Niciodata aranjat, parul negru se ascunde tamator parca in spate urechilor alunecad , inevitabil, imbracand intr-un final gatul asemenea unui colier. Fiecare miscare a mainilor, fiecare incercare de a-l controla nu face nimic altceva decat sa il “sperie mai mult”. Raspunsul la razvratirea aceasta puerila? Niste licariri in ochii albastrii, innecati parca in fuga unui fluviu, tot repetand: “ te inteleg”. “Nu numai voi”- pare sa completeze zambetul copilaresc. “ Dar eu? Lasati-l in pace. Inca este un copil! Voi, ochilor sunteti singurii care schimbati si maturizati imaginea Lui, noi doar incercam sa ii aratam sufletul”.

Uneori, lumea, in esenta ei, este imprevizibila. Spune atat de multe lucruri, atat de des, atat de complicate, incat se pierde in propriile cuvinte. Daca totusi, nu ochii sunt cei ce “dau” imaginea sufletului? Poate ca pana la urma buzele, obrajii, parul , mainile …poate ca ele fac tabloul acesta. Stiti? Nu credeti ca ochii sunt numai cei care arata cum privesti TU, ca persoana, un anumit decor? Ei bine, desi in ansamblu imaginea lui contura copilaria, fericirea, ochii dictau altceva. Si in intuneric, in linistea camerei, pare ca inca se mai aud ecouri ale zambetului sau protestand: ”Dar pentru Dumnezeu, aratati si voi fericirea!”. Fericire perfecta nu exista decat daca o daruiesti altora. Omul asta, ce sta acum ascuns in intuneric, tocmai a daruit fericire. In ce cantitate? Nu ma intrebati. Ar fi, nu greu ci imposibil de raspuns. Dar o sa incerc sa va dau un reper: omul asta, a daruit viata!

Broboane de sudoare calcau necontenit ridurile inca nedescifrate de pe chipul sau. De undeva de sus, etern ,puternic, neoprit, o lumina ii ataca ochii, il obliga sa mearga mai departe.

“ Asistenta, bisturiu!

Asistenta, foarfeca Metzenbaum!”

Cereri din ce in ce mai grabite, resperatie inceata, sacandata. Motiv incredibil de rational: viata!

„ Lupt, Lupt,LUPT pentru ca femeia asta sa se ridice de aici. Nimeni nu a fost drept cu ea. Sa ma ierti, sa ma ierti Dumnezeule, dar ...mi se pare atat de nedrept! Chiar nu s-a putut face nimic pentru ea? De as fi cunoscut-o mai devreme, daca as fi stiut ce o asteapta as fi incercat sa o salvez. Nimeni nu merita o asemenea soarta. Ajuta-ma Dumnezeule sa o fac sa se ridice de pe patul asta! Ajuta-ma! Vino acum,aici alaturi de mine; pune mana Ta, pe mana mea si fii TU cel care opereaza. Fa un miracol....salveaz-o!”

Avalansa de ganduri parea ca vrea sa se elibereze din inchisoarea fiinte sale. Mainile lucrau necontenit, teama crestea si ea…. Deodata sunetul instrumentelor aruncate in graba, al forfotei asistentelor,al rugilor inconstiente ale medicilor a fost intrerupt de zgomotul satanic al electrocardiografului ce ameninta : “biiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii”, zambind parca demonic stradaniei medicilor:” Pana aici! Nu ati reusit o salvati! De acum, ea va veni cu mine! ”

Ce a urmat, este greu de imaginat. Nu fata de pe pat, amenintata de lumina becului agatat deasupra ei era cea care urma sa fie inghitita de moarte, ci sufletului tanarului medic. Pupilele I s-au oprit, toracele I se ridica sacandat la fiecare respiratie, iar corpul nu ii mai raspundea comenzilor. “ Am pierdut! Dumnezeule…. Am …am omorat-o! NU SE POATE! NU!NU!NU! am sperat ca esti aici, ca esti langa mine…. Ca voi reusi sa o salvez, sa ii daruiesc viata atat de mult razvnita……Dumnezeule….”

“Biiiiiiiiiiiii……..” strigatul anarchic al aparatului continua, spargand linistea camerei.

Pe fundal, percepu o voce cunoscuta:

“ Ora decesului: 18.ianuarie.2010. Ati facut tot ce ati putut. Viata nu este dreapta….. Atat de tanara…..Pacat! Mare pacat! Ii voi anunta familia.”

Usor, toata lumea goli salonul. Langa patul fetei, ramase tanarul, cu ochii in lacrimi repetand incontinuu:“ Nu se poate…”. A fost interupt de doctoral Stefanescu, batranul sau prieten. Aceeasi ochi blanzi, negii ca apusul oceanelor, iscodeau intristati figura baiatului.

“ Casian, ai facut tot ce ai putut. Nu te invinovati… Aceasta ne este meseria”

“ Prostii! Asta ne este meseria?! Striga frustrat, batand cu pumnul in masa. Asta ne este meseria??? Care, care este doctore? Sa omoram persoane ? Suntem aici sa le salvam! Sa le daruim ceea ce … Nu sa fim criminali!”

“ Casian, baiete, asculta-ma. Stiu ce inseamna sa pierzi un pacient. Stiu ce durere si ce teama iti provoaca. Sentimentul asta de nevinovatie este devorator, puternic, distrugator asemenea unui sarpe. Nu il lasa sa te inevenineze. Vei salva oameni…multi oameni. Tu nu esti aici ca sa ii omori, ci pentru a le darui viata! Insa, din nefericire, unii pacienti…”

“ Mor! Nu intelegeti doctore, ea nu era numai un pacient!”

“ Ce vrei sa spui?”

“ Doctore, tineti minte asistenta care a venit ieri in birou, in timp ce noi discutam despre operatia doamnei Maria? Irina, asa o cheama. Mi-a vorbit despre o pacienta de la sectia de arsi. A stat in spitalul nostru timp de doi ani asteptandu-ne pe noi, sa ii facem operatie de transplant de tegument….

M-a impresionat enorm povestea ei, si vinerea trecuta m-am dus sa vorbesc cu ea …sa o cunosc. Stiti ce mi-a spus? Ca nu mai are pentru ce trai, ca isi doreste numai o camera plina cu sobolani si noi, sa ii turnam arsenic in fiecare dimineata in apa…..Realizati? am vrut…..sa o salvez. Mi-am jurat ca o voi face! Ca ii voi dovedi ca viata este frumoasa! Dar acum…..totul este pierdut!”

“ incredibil! Nu stiam nimic de asta. Totusi, Casian priveste!”

Si atunci, zambetul a reaparut pe chipul baiatului! Vechiul aparat , cu o ultima putere, a strigat: “Bip! Bip! Bip!”. Si, fiinta lui Casian a fost cutremurata de un fior

“ Doctore,…un..un mm-mm-miracol! Traieste! Repede, chemati asistentele! Operatia a reusit!”