Spre aducere aminte" "Taking Woodstock"

Prin ’83 –’84 vedeam pe televiziunea nationala a vecinilor iugoslavi celebrul rockumentar “Woodstock” la realizarea caruia isi adusese contributia si regizorul Martin Scorsese, la acea vreme un tinerel usor inhibat de rolul in care era distribuit. Am stat fixat cu niste suruburi nevazute in fata micului ecran al televizorului “Olt” pret de trei ore ca sa-i vad pe nemuritorii pentru mine Janis Joplin, Jefferson Airplane, The Who, Hendrix dar mai ales Ten Years After. Pentru mine cel putin, momentul Alvin Lee cu watermelonul pe care si-l castigase pe drept si cu prisosinta in urma interpretarii magistrale a unui cantec mai mult decat cunoscut, reprezinta varful magnificului concert. La exact patruzeci ce ani dupa Woodstock, regizorul Ang Lee (Broeback Mountain , Sense and Sensibility) reia tema aceasta mistuitoare a unei clipe de varf din tumultoasa istorie recenta a anilor saizeci americani. “Taking Woodstock” este o poveste despre intamplarile fericite, despre eforturile unor cvasinecunoscuti care au pus umarul manati de motive prozaice pana la urma, la ridicarea unui edificiu pastrat pentru posteritate ca un moment de varf al muzicii rock din toate timpurile. Trebuie spus ca au mai fost concerte uluitoare, de talie mondiala, cu o audienta formidabila, mai mare chiar decat cei cinci sute de mii de pelerini ai destinului  intruchipati de tinerii hippies americani. Si ma gandesc la Aid Africa din 1985 ori la concertul mamut de acum cativa ani de pe Copacabana al Stonesilor ce a avut o audienta cotata la peste un million de oameni. Dar zilele acelea de 15, 16 si 17 august 1969 raman pentru eternitate prinse in memoria colectiva cu boldurile  de aur ale unicei si inconfundabilei frumuseti spirituale. Filmul lui Ang Lee este construit aidoma documentarului de odinioara, ce include printre altele ecranul impartit in mai multe segmente care vizualizeaza diversele etape ale spectacolului. De fapt nu a fost un show, a fost o intamplare extraordinara la care si-au dat concursul oameni cu multi bani, artisti minunati si mai ales o mare de tineri pacifisti rupti prin intermediul “ierburilor” de realitatea cotidiana a unui razboi care nu le apartinea dar spre care erau manati de interesele oculte ale unei geopolitici necrutatoare. Demne de notat sunt rolurile excelente pe care le fac protagonistii peliculei in persoana tanarului Henry Goodman (Jacke  Teichberg) dar mai ales exceptionala  actrita britanica Imelda Staunton (Sonia Teichberg) si la sfarsit dar nu in ultimul rand, Live Schreiber(Vilma), excelent in rolul unui travestit intelept, opus total  rolurilor cu care ne-a obisnuit. Postez aici pentru cei care nu stiu ori n-au vazut vreodata prestatia Ten Years After de acum patru decenii dar si pentru cei care vor sa revada cu nostalgie o mostra de interpretare rock ridicata la rang de virtuozitate.