Sfintul Inchisorilor: Valeriu Gafencu

"Viaţa lui Valeriu Gafencu este un reper moral pentru toate generaţiile care caută devenirea întru fiinţă pe calea cea dreaptă şi o chemare tainică de a ieşi măcar din când în când din mlaştina vieţii mizere şi de înălţare spre cele mai înalte culmi ale umanului spre Soarele dreptăţii, care este Hristos. Valeriu Gafencu prin trăirile sale sublime şi prin nobleţea sufletului său a biruit demn regimul represiv care-l priva de libertate, aducând bucuria tainică a veşniciei în iadul închisorilor care destrăma fiinţele umane. Dorul după Hristos, compasiunea faţă de semeni şi dragostea de ţară au făcut ca viaţa lui scurtă să fie pentru ceilalţi un model şi un îndemn spre căutarea şi pregustarea fericirii veşnice în mijlocul suferinţei şi degradării."-Adrian Cherhat
Valeriu Gafencu s-a născut la 24 decembrie 1921 în localitatea Sângereii Vechi, judeţul Bălţi, pe pământul Basarabiei de curând integrat în România Mare. Tatal sau, Vasile Gafencu, a fost deputat in Sfatul Tarii, adunarea reprezentativa care a votat in 1918 Unirea cu Romania. Dupa ocuparea Basarabiei de catre bolsevici, in iunie 1940, a fost deportat in Siberia si a murit la scurt timp dupa aceea.Lui Valeriu ii revine asadar si sarcina de a se ingriji de restul familiei, mama si cele trei surori.Valeriu urmeaza cursurile liceului Ion Creanga din Balti si in 1940 devine student al Facultatii de Drept din Iasi. Arestat datorită apartenentei la Frătiile de Cruce, după rebeliunea legionară din ianuarie 1941, a rămas în detentie si după lovitura de stat de la 23 august 1944, când a refuzat să semneze cererea de eliberare conditionată. In toamna anului 1941, cand a fost arestat si condamnat la 25 de ani munca silnica, Valeriu Gafencu avea varsta de 20 de ani. Era student in anul al II-lea al Facultatii de Drept si Filosofie din Iasi.Reputatul profesor de Drept Civil Constantin Angelescu l-a aparat la proces pe Gafencu, declarand: "Este unul dintre cei mai buni studenti pe care i-am avut de-a lungul intregii mele cariere diactice".
Nu era deloc un fanatic obtuz. Cea mai bună dovadă (tocmai pentru că a avut deplină acoperire în fapte) se găseste în scrisorile sale din închisoare, trimise familiei: „Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toti. Este o cale atât de greu înteleasă si acceptată de oameni, dar sunt convins că ea este singura care duce spre Fericire. Şi dacă privesc la Viata mea, o mărturisesc deschis, regret din toată inima păcatele si greselile săvârsite, dar sunt fericit că Dumnezeu, cu darurile lui minunate, mi-a luminat calea, întărindu-mi credinta spre desăvârsirea Iubirii si spre apărarea scânteii de adevăr, ce ne-a fost sădită în Inimă. Iar dacă-mi văd viitorul, îl văd luminos cu sufletul si mintea luminată de adevăr”; „Nu există fericire adevărată decât în Iisus Hristos. Pe aceea căutati de o realizati. Nu vă uitati la felul cum întelege si trăieste lumea viata. Voi aveti un îndreptar de viată – calea crestină – si după acest îndreptar călăuziti-vă pasii” (Studentul Valeriu Gafencu – „Sfântul închisorilor din România”, coordonare si cuvânt înainte de Nicolae Trifoiu, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 1998, p.168, 154). Tanarul Valeriu Gafencu a ajuns la Tg. Ocna in decembrie 1949, dupa ce a trecut prin puscariile de la inchisoarea Aiud (intemnitat de regimul dictatorial al lui Antonescu, intre 1941 - 1944) si de la Pitesti (inchisoare in care a avut loc cumplita reeducare comunista cunoscuta sub numele de "fenomenul Pitesti", proces catalogat de Soljenitin ca cea mai mare barbarie a sec. XX).Din cauza torturilor si regimului bestial din temnitele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-inchisoare Tg. Ocna intr-o stare atat de grava incat supravietuirea sa timp de doi ani (pana la 18 febr. 1952) poate fi considerata drept o minune.Pretul rezistentei sale morale si spirituale in fata ighemonului comunist de la Pitesti a fost unul care i-a rapit definitiv sanatatea. TBC-ul pulmonar, osos si ganglionar, reumatismul, lipsa hranei necesare i-au ruinat trupul.Chipul sau era insa, straniu, scaldat intr-o lumina nepamanteana, asupra careia depun marturie multi din cei care au avut privilegiul de a-i fi in preajma in ultima parte a vietii sale. Sufletul si mintea sa nu se desparteau defel de rugaciune.
Iată câteva fragmente din scrisorile trimise din temniţă de Valeriu mamei şi surorilor lui: „Păstraţi-vă curăţenia sufletească, purtaţi-vă cu multă demnitate şi eleganţă, răbdaţi aceste grele încercări, care-şi au rostul lor, de la Dumnezeu şi rugaţi-vă necontenit. Fetele curate, de neam bun, cu ţinută demnă, cu valoare sufletească în general, întotdeauna vor fi căutate” (Aiud, 25 iulie 1943). „Viaţa e un dar de la Dumnezeu şi noi trebuie să ştim a o trăi în chipul cel mai vrednic. Să ne curăţăm de păcate, care ne urmăresc la tot pasul, să fim cu iubire faţă de semenii noştri, să ajutăm, să răspundem la rău prin bine şi la ură prin dragoste, să ne mărturisim păcatele şi să luăm temeinic hotărârea de a nu le mai săvârşi (…) Şi eu vă mărturisesc azi, după ani de suferinţă, meditaţie şi frământări, cu viaţă aspră, că viaţa nu are nici un sens fără Hristos” (Aiud, 22 noiembrie 1943) „Esenţialul este ca voi să trăiţi o viaţă curată. Lăsaţi-vă în voia lui Dumnezeu, căci El ne îngrijeşte în modul cel mai bun. Vă spun aceste lucruri, pentru că eu însumi le-am trăit şi constatat, în viaţa mea plină de iubire… de zbucium” (Aiud, 10 februarie 1945). „Nu există fericire adevărată decât în Iisus Hristos. Pe aceea căutaţi de o realizaţi. Nu vă uitaţi la felul cum înţelege şi trăieşte lumea viaţa. Voi aveţi un îndreptar de viaţă, calea creştină, şi după acest îndreptar călăuziţi-vă paşii” (Aiud, 23 septembrie 1945). (Valeriu Gafencu, op.cit., p. 12-28).
În închisoare, Valeriu Gafencu l-a găsit pe Hristos, descoperind sublimitatea credinţei, nădejdii şi iubirii printr-o viaţă creştină autentică. Împletea ca un monah munca şi rugăciunea prin osteneala trupului,meditaţia, lectura duhovnicească şi dragostea de semeni. Citise mult în viaţa lui, dar acum nu mai citea decât o singură carte, Sfânta Scriptură, şi ce era în legătură cu ea: Filocalia, Patericul, Urmarea lui Hristos. Când venea cineva la el de acasă, mama sau surorile lui, aborda întotdeauna probleme de credinţă, căutând să convingă pe fiecare de importanţa mântuirii. Mărturisea într-o scrisoare din 1942: „Faptul că am ajuns a înţelege, a trăi chiar învăţătura lui Hristos, m-a făcut să mă simt mulţumit şi ca trezit din mormânt. La aceasta au contribuit singurătatea, viaţa pe care o duc şi înfrânarea firească de aici. Mă gândesc uneori că într-o viaţă normală n-aş fi ajuns la o asemenea transformare lăuntrică” (Ioan Ianolide, op.cit., p. 224-225).
Prin spiritul său de jertfă şi credinţa sa profundă, Valeriu Gafencu avea o mare influenţă asupra celorlalţi deţinuţi prin exemplu şi cuvânt. Datorită înaltei trăiri creştine, el avea privirea senină în orice situaţie, faţa îi radia de iubire, smerenie şi blândeţe, semănând în rândurile studenţilor preocuparea pentru mântuirea sufletului. Valeriu i-a trezit pe cei mai mulţi din indiferenţa religioasă şi a risipit îndoielile celor trufiţi de şcoala laică materialistă şi pozitivistă implantată şi în ţara noastră în urmă cu un secol, învăţându-i să se roage. La orice formă de agresiune şi violenţă el răspundea cu iubire şi rugăciune. Bucur Negulescu, fost deţinut, mărturiseşte despre Valeriu în acea perioadă: „Gândesc acum că mulţi sfinţi ai Bisericii Creştine Ortodoxe s-au izolat prin pustii şi au trăit în asceză în slujba lui Dumnezeu. Dar ca să fii sfânt într-o înghesuială de puşcărie comunistă, cred că trebuie să fii aluat ales al lui Dumnezeu, care creşte şi se revarsă cu generozitate. Şi care dă roade” (Rev. Rost, nr. 8, oct 2003, p. 10-11).
Între aceşti tineri de elită ai ţării, Valeriu era un model desăvârşit şi o armă eficientă împotriva regimului de teroare. Era adeseori anchetat şi ameninţat sub presiuni imense să renunţe la credinţa sa şi de fiecare dată răspundea că este creştin prin naştere şi destin şi că nu există mântuire decât prin Hristos. Bine ancorat în cea mai autentică spiritualitate ortodoxă, el îşi dăruise viaţa şi sufletul lui Hristos, simţindu-se un mărturisitor al credinţei într-o lume ostilă şi atee. „Trăia frumos pentru că se spovedea adesea şi lua aminte clipă de clipă la adâncurile cele mai tainice ale sufletului şi vieţii sale. Trăia prin Hristos, gândea prin Hristos, vedea lumea întreagă prin Hristos. Nici un gest, nici un cuvânt şi nici o lucrare lăuntrică nu erau lipsite de Dumnezeu. Se ruga mult. Ajunsese la rugăciunea neîncetată. Post deosebit nu ţinea, căci acolo se postea destul. Lumea o afla căutându-l pe Dumnezeu, o afla în Dumnezeu, deci în sâmburele ei, în orânduirea ei desăvârşită. Dar în temniţă ea se dezvăluia în realitatea vie, dură, brutală a păcatului şi satanizării” (I. Ianolide, op.cit., p. 75).
Preţul rezistenţei sale morale şi spirituale în faţa ighemonului comunist de la Piteşti a fost unul care i-a răpit definitiv sănătatea. Se îmbolnăvise de plămâni şi reumatism din cauza frigului, foametei şi a celorlalte condiţii inumane, specifice regimului de exterminare, care avea să preceadă şi să pregătească înfiorătoarea reeducare de la Piteşti. Deţinuţii trebuiau să fie doborâţi la pământ, să nu poată opune nici un fel de rezistenţă fizică, iar sufleteşte să fie cât mai slabi. Considerându-se, însă, că bolnavii de plămâni nu erau apţi să reziste probelor de reeducare, s-a hotărât evacuarea lor din închisoarea de la Piteşti şi trimiterea lor la penitenciarul-sanatoriu de la Târgu Ocna. Medicul închisorii a întocmit o listă după care, la sfârşitul lui decembrie 1949, s-a format un lot al tuberculoşilor din care făcea parte şi Valeriu, aflat într-o stare gravă, încât abia se mai putea ţine pe picioare. „Astfel a scăpat de înfricoşătoarea urgie ce avea să se abată asupra studenţilor din Piteşti: iadul «reeducării», unde el era cap de listă, mare «bandit»,« mistic retrograd», duşman de moarte al comunismului şi, în plus, acuzat de puternica înrâurire pe care o exercita asupra celorlalţi deţinuţi. Urma să intre printre primii în «tura reeducării». Dar Dumnezeu hotărâse altfel” (I. Ianolide, op.cit., p. 82-83).
La Târgu Ocna alimentaţia era mai bună şi repaosul prelungit la pat, împreună cu puţinele medicamente care i s-au administrat, l-au făcut să dobândească o ameliorare temporară a sănătăţii. Deşi nu se putea încă ridica din pat, energia lui în propovăduirea adevărului creştin a crescut, încât mulţi veneau şi-l ascultau cu interes, primind atunci acea lumină creştină care i-a însoţit apoi întreaga viaţă. După câteva luni au venit de la Piteşti noi loturi de bolnavi, unii dintre ei victime ale reeducării, care terorizaţi de cele petrecute acolo şi ameninţaţi că vor fi retrimişi, s-au constituit într-un grup pe care ofiţerul politic l-a însărcinat să declanşeze şi aici procesul de demascare şi reeducare.
Aflând de ororile de la Piteşti, Valeriu Gafencu s-a întristat şi i-a chemat la sine pe cei din jurul său, avertizându-i că vor urma vremuri grele şi la Târgu Ocna. Îi îndemna să se roage fierbinte şi să-şi mobilizeze toate resursele morale pentru a nu-şi pierde sufletele în încercările ce vor urma. Printre cei sosiţi cu ultimele loturi era şi prietenul său Ioan Ianolide, care foarte slăbit la început, s-a refăcut repede şi s-a dedicat îngrijirii lui Valeriu. În jurul lor s-au grupat toţi cei hotărâţi să se opună reeducării prin respingerea ateismului comunist, chiar cu preţul unor suferinţe îngrozitoare şi al sacrificării vieţii, condiţia principală a reeducării fiind lepădarea de credinţă.
Reeducarea a început în scurt timp cu presiuni psihice, şantaje, ameninţări, izolări, înăsprirea regimului, pe de o parte, iar pe de altă parte promisiuni de eliberare, acordare a dreptului de a primi scrisori, pachete şi medicamente celor dispuşi să-şi spele creierul şi să-şi însuşească mentalitatea marxistă. Atunci s-au văzut roadele influenţei profunde pe care a avut-o Valeriu asupra deţinuţilor, căci ofiţerul politic şi reeducaţii nu au obţinut nici măcar un singur succes categoric. Alexandru Virgil Ioanid, deţinut la Târgu Ocna, mărturiseşte: „Au fost bolnavi cărora le soseau de acasă pachete cu medicamentul salvator, streptomicina, şi care, şantajaţi să devină informatori în schimbul primirii medicamentelor, au refuzat fără şovăire. Pachetele cu medicamente erau înapoiate familiilor, iar cel care-şi păstrase sufletul curat era sortit să-şi piardă viaţa pământească. Cunosc trei asemenea cazuri: Eduard Masichevici, bucovinean, Gheorghe Niţescu şi Emil Sobieschi” (Rev. Rost, oct. 2003, p. 7). Fără să vrea şi fără să-şi dea seama, regimul comunist a obţinut la Târgu Ocna sfinţi în loc de victime.
În această perioadă, a anului 1950, a fost adus la Târgu Ocna şi un pastor protestant, Richard Wurmbrand, o figură cu totul aparte nu prin sfinţenie, ci prin tragism, după cum mărturiseşte Ioan Ianolide. Acesta era evreu şi fost militant al PCR în ilegalitate, pentru care a şi fost închis la Doftana, convertit la creştinism în împrejurări excepţionale de către o familie de luterani din zona Braşovului în 1939, ajungând apoi pastor al unei organizaţii luterane suedeze din Bucureşti, care milita pentru încreştinarea evreilor. Se remarcase printr-o atitudine de mărturisire dârză a lui Hristos în combaterea comunismului ateu ce se instaura în ţară, fapt pentru care a fost arestat în 1948 şi ţinut într-un regim de exterminare singur în celulă timp de doi ani de zile.
Când a ajuns la Târgu Ocna era într-o stare de degradare fiziologică, încât nu se mai putea ţine pe picioare, fiind îngrijit cu multă dragoste de ceilalţi deţinuţi. Din cauza stadiului avansat al bolii, a fost plasat în camera celor mai grav bolnavi, unde se afla şi Valeriu Gafencu. Între cei doi a început o caldă şi profundă prietenie, soldată cu discuţii colegiale şi comentarii religioase în spiritul dragostei creştine şi al interesului pentru cunoaşterea adevărului. „Se înfruntau, spune Alexandru Virgil Ioanid, nu două personalităţi alese, ci două concepţii şi mentalităţi creştine: cea ortodoxă şi cea protestantă” (Rev. Rost, oct.2003, p. 7). Şi de această dată se remarcau tăria morală, cunoştinţele teologice şi caracterul ales al vieţii lui Valeriu, care îi descoperea pastorului frumuseţea şi adevărul desăvârşit al credinţei ortodoxe, încât acesta i-a mărturisit odată: „Aş vrea să intru în Împărăţia Cerurilor pe aceeaşi poartă cu dumneata…”. (Ibidem).
Spre sfârşitul anului 1951 starea de sănătate a celor doi se agrava vizibil, încât, datorită condiţiilor de detenţie, nu mai existau speranţe prea mari de supravieţuire. Chipul lui Valeriu era însă, în mod straniu, scăldat într-o lumină nefirească, despre care mărturisesc mulţi din cei care au avut privilegiul să-i fie în preajmă în ultima parte a vieţii. Deşi avea dureri insuportabile, căci hemoptizia şi plăgile tuberculoase care supurau permanent îl transformase într-o „epavă”, din gura sa nu se auzea nici un vaiet, ci doar broboane de sudoare îi acoperea fruntea boltită, în timp ce sufletul şi mintea nu se despărţeau de rugăciune. Acum unul dintre bolnavii de acolo, Victor Leonida Stratan, care-l iubea şi-l admira, a obţinut printr-o intervenţie specială de la familie un pachet cu streptomicină. Deoarece starea lui era ceva mai bună, a venit cu medicamentele la Valeriu, fericit că îi poate salva viaţa. Acesta le-a primit, dar a doua zi l-a înştiinţat pe Stratan că a hotărât să le dăruiască pastorului Wurmbrand, spunând că salvarea lui ar însemna mult pentru dezvoltarea creştinătăţii, fiind o personalitate recunoscută, cu relaţii internaţionale şi o mare putere de influenţă. Deşi Stratan s-a supărat, medicamentele au fost folosite de pastorul Wurmbrand, a cărui viaţă a fost astfel salvată prin devotamentul şi jertfa de sine a studentului Valeriu Gafencu.
Legionarul ortodox Valeriu Gafencu îl salva de la moarte, astfel, pe evreul protestant Richard Wurmbrand, dincolo de orice confruntare ideologică şi bănuială de ipocrizie. După cum mergeau lucrurile în România acelui timp, existau toate şansele ca acest gest să nu fie cunoscut de nimeni, mai ales că Wurmbrand, după ce a fost eliberat şi a reuşit să plece în străinătate nu prea a amintit în cărţile şi conferinţele sale de acest gest de sacrificiu suprem al lui Gafencu, deşi niciodată nu a negat, când a fost întrebat, că a fost salvat de la moarte de legionarii de la Târgu Ocna, după mărturia părintelui Calciu. Ba chiar s-a răspândit mai târziu, după moartea lui, zvonul fals că el salvase un bolnav de la moarte prin acordarea propriilor medicamente. Dar pronia lui Dumnezeu le aşează pe toate în rostul lor, după cum spunea Valeriu, nelăsând adevărul ascuns de ochii celor care-l caută.
După acest gest suprem, care i-a impresionat pe cei prezenţi, Valeriu Gafencu începea să se stingă încet. Cu figura de sfânt în mijlocul suferinţei fizice ajunsă la limită, Valeriu i-a înmuiat până şi pe gardienii călăi, aşteptându-şi moartea cu seninătate. A fost învrednicit de Dumnezeu să-şi cunoască chiar ziua morţii. Cu o zi înainte de marea trecere, i-a spus lui Ioan Ianolide: „Mâine voi muri. Vreau să-mi i-au rămas bun de la cei mai apropiaţi prieteni. Fă tu aşa fel încât să vină pe rând la mine, în linişte…” (Rev. Rost, oct. 2003, p. 8). Atunci s-au perindat pe la el toţi cei care l-au cunoscut şi iubit, uimiţi de seninătatea şi blândeţea chipului său angelic. Zâmbea serafic camarazilor îndureraţi, având mereu pe buze rugăciunea inimii. Hristos era prezent şi moartea murise în Valeriu.A doua zi, Valeriu Gafencu îşi aştepta în linişte trecerea la Domnul, după ce s-a spovedit şi împărtăşit, strălucind de bucurie. Cu ultimele puteri, Valeriu l-a chemat şi i-a transmis verbal testamentul său, cuprinzând credinţa şi idealul cărora şi-a închinat întreaga viaţă:„În primul rând, gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-L slăviţi şi să-L slujiţi. Sunt fericit să mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea şi o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi. Veţi avea multe necazuri. Fiţi tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi vrăşmaşii. Îndrăzniţi şi rugaţi-vă! Păziţi neschimbat adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană. Să-i iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci duşmani prădalnici caută să-i înşele. Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit (…) Vă mulţumesc din suflet pentru tot ce aţi făcut pentru mine. Rog să mă iertaţi… Să mă ierte orice om faţă de care am greşit cu ceva… Gândesc cu multă dragoste la mama şi la surioarele mele. Doresc să meargă pe calea Domnului. Vă rog să aveţi grijă de ele… Testamentul meu este cuvântul de azi. Creştinătatea trebuie să pună un început nou, mai curat, mai aproape de adevăr… Rog oamenii politici creştini să ia seama la Hristos şi să urmeze învăţăturii sale. Ei sunt încărcaţi cu foarte mari răspunderi (…) Ioane, să duceţi duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu”. Imediat după aceste cuvinte, studentul Valeriu Gafencu a trecut în veşnicie la Mântuitorul pe care atât de mult L-a iubit. Avea doar puţin peste 30 de ani. „A ridicat ochii albaştri spre cer şi am văzut cum se descopereau în ei minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare. Totul era făcut din lumină nepământească, dar real, un fel de realitate desăvârşită a cărei vedere te face fericit. Plângeam în hohote. Şi-a dat sufletul către orele 13, în ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la schit ai prins să vestească. Lacrimile mele au încetat” (I. Ianolide, op.cit., p. 188-190).
Trupul său a fost depus pe o targă şi luat în primire de doi deţinuţi de drept comun, care aveau misiunea înmormântărilor. Aceştia l-au lăsat două zile în curtea mare, pe zăpadă, pentru ca toţi să vină şi să se închine pe rând. Chiar gardianul cel mai dur, Petre Orban a plecat din închisoare pentru întreaga zi, pentru a-i lăsa pe deţinuţi să-şi ia rămas bun de la Valeriu. Apoi, noaptea, a fost îngropat, iar la mormântul său nu a fost pusă nici o cruce şi nici nu i s-a scris numele nicăieri, locul rămânând o taină. Dar el a rămas viu şi prezent în sufletele şi conştiinţele celor care l-au cunoscut şi au auzit de el, toţi aceştia dând mărturie despre viaţa lui câştigată până astăzi.Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale, căci şi-a sacrificat, liber şi conştient, fără ezitare, tinereţea, profesia, familia, libertatea şi viaţa pentru Hristos şi neamul românesc. Pe aceşti tineri, care prin curajul lor ieşit din comun au înfruntat teroarea temniţelor, crezând că pot să înfăptuiască o Românie „ca soarele sfânt de pe cer”, Mircea Eliade i-a numit, într-o expresie inspirată, „călugării iubirii de ţară” (Rev. Rost, oct. 2003, p. 6). Valeriu, martirizat la 30 de ani, după 11 ani de regim carceral îngrozitor, îşi merită din plin acest titlu de nobleţe românească. El chiar i-a făgăduit lui Dumnezeu, că după eliberarea din temniţă, va opta pentru trăirea credinţei prin viaţa monahală. Dar pronia divină hotărâse altfel: celula temniţei i-a fost „chilie”, unde el a cunoscut şi a parcurs treptele purificării şi desăvârşirii, specifice experienţei mistice a credinţei, care a făcut din Ortodoxie o cale sigură a mântuirii.
Foştii deţinuţi politici care l-au cunoscut pe Valeriu şi au pătimit împreună cu el în închisorile României încătuşate, l-au numit pe drept cuvânt „sfântul închisorilor”, fiind convinşi că viaţa lui a atins sfinţenia în mod real. Aceştia au înaintat în 1996 Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române un dosar cu mărturii despre sfinţenia vieţii lui Valeriu Gafencu, cerând canonizarea acestuia. Deocamdată Sf. Sinod, singura autoritate care poate hotărî oficial o canonizare, nu s-a pronunţat în privinţa acestei propuneri, spre nedumerirea regretatului părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Acesta a cerut imperios sinodalilor să se îndepărteze de „servitutea statului laic demonizat” şi să cerceteze amănunţit jertfa pentru credinţă a mai multor martiri anticomunişti, după modelul Rusiei (I. Ianolide, op.cit., p. 12).
Î.P.S. Bartolomeu Anania, mitropolitul Clujului, fost deţinut politic şi membru important al Sf. Sinod, îl numeşte pe Valeriu Gafencu „martir care a suferit, trăind pe cele mai înalte culmi ale spiritualităţii creştine, stâlp al rezistenţei spirituale româneşti din timpul opresiunii comuniste” (Rev. Rost, oct. 2003, p. 11), sugerând oarecum că problema canonizării lui Valeriu se pune la modul cel mai serios. Sfinţenia lui Valeriu Gafencu este dovedită de faptele şi trăirile sale, constituind o ofrandă adusă lui Dumnezeu de poporul român creştin în secolul bolşevismului criminal. Studentul basarabean este unul dintre marii români care au dus lupta cea bună a spiritului românesc în epoca unor mari încercări şi prin el putem spune, fără a greşi, că neamul românesc a biruit comunismul barbar, păstrându-şi demnitatea în faţa lumii civilizate.
Valeriu Gafencu nu este numai un nume în contabilitatea victimelor nevinovate ale represiunii politice din România comunistă. Este, înainte de toate, o dovadă că omul poate rămâne om, dincolo de orice fanatisme politice sau ideologice. Este, în ultimă instantă, si o dovadă a resurselor spirituale ce există (uneori, latente, aproape de nesesizat…) în România. PS:Ma intreb daca poprul roman mai poate da nastere la astfel de caractere?Ma indoiesc