Paradoxuri

  

Micul ecran ne ofera prilejul sa vedem tot felul de minuni. S-o recunoastem: presa are din ce trai! Chiar daca de maine printul dispare, raman o gramada de evenimente savurate din plin de televiziune ori Internet. Se intampla paradoxuri cu dimensiuni neverosimile... La Moscova nostalgici comunisti in frunte cu Ziuganov (va mai amimtiti de liderul comunist ce era cat pe ce sa-l detroneze pe Eltin in ’96 parca?) l-au comemorat pe Iosif Vissarionovici Djugasvili pe numele lui de criminal decupat din cartile de istorie “Stalin”. Nu mi s-a parut o problema ca o mana de rusi zgribuliti si-au reamintit data nasterii dictatorului gruzin. Dar cred ca fostele tari comuniste au o problema ciudata ce-ti genereaza fiori, daca tineri cu cas la gura defileaza in Piata Rosie cu portretul lui Koba tinut la piept ca pe un odor de mare valoare. Si cand te gandesti ca la noi, dupa douazeci de ani, oamenii inca mai voteaza un descreierat ce se declara “anticomunist” , manati de o teama ce nu mai are de mult legatura cu realitatea.
Schimb putin registrul, dar ma pastrez intre coordonatele “rosii” de odinioara. Toni Grebla a fost prefectul unuia dintre cele mai sarace dar in opinia mea pitoresti judete ale tarii: Gorjul. Din cate stiu e de profesie jurist si mai stiu ca in perioada de domnie de la nivel judetean, a fost tavalit prin presa pentru diverse matrapazlacuri, ca de, asa e cand ajungi prin cele functii. Se pare ca nimeni nu se poate abtine. Mai nou domnul Grebla (un nume parca predestinat pentru cariera politica…) si care este seful Comisiei Juridice a Senatului s-a trezit dintr-un somn adanc: l-a propus pe Ion Iliescu presedinte executiv al PSD pentru o perioada de un an. Spune domnia sa: pentru “revigorarea partidului”…E un lucru interesant sa recunoastem, sa vrei sa revigorezi ceva cu o fiinta ce peste trei luni isi serbeaza optzeci de ani de viata. E un tip de gandire de tip asiatic bag seama, daca e sa ma gandesc la alde Deng Siaoping, temutul dar ancestralul lider chinez de odinioara, cel care a “implementat” capitalismul in China. Nu stiu cum vor pesedeii sa devina “social-democrati europeni” tot uitandu-se spre trecut. Cred ca au o mare problema si solutia nu sta in mainile batranului bolsevic ce de data asta spre onoarea lui s-a recuzat scurt si la obiect.

Astazi (ieri) s-au implinit douazeci de ani de la Revolutie. Spre deosebire de multi poate, eu chiar cred ca a fost revolutie. Numai prin faptul ca am schimbat un sistem politic cu altul, ca “mijloacele de productie” (oricat asa incerca, nu-mi ies din minte cuvintele inoculate in educatia pe care am primit-o pe vremuri…) au trecut din mainile statului in mainile fie si hulpave ale "comunistilor" de rang inferior si mai ales ale fostilor ofiteri de securitate. Intamplator am mers prin oras sa mai dau un ochi cum s-ar spune, prin librarii. Oferta destul de redusa. Carti cu titluri care mai de care mai ciudate, clienti multi, nu neaparat sa-si satisfaca vreo foame intelectuala subita ci poate mai mult ghidati de sloganul aceala cu “cartea, cel mai frumos dar”. Apoi m-am dus spre banca unde trebuia sa-mi achita o rata. Doar una. Cealalalta poate sa mai astepte vreo doua zile. Circulatia oprita pe bulevardul ce leaga ombilical prefectura, primaria si universitatea. "Hopa! imi zic, se comemoreaza Revolutia." Armata cat cuprinde (nu stiu ce cauta mereu armata la toate manifestarile astea care ar trebui sa fie strict civile si cu precadere cea din 22 decembrie…), cativa gura casca si “oficialitatile” Adica un inlocuitor de primar, un prefect tembel si lipsit de scrupule (spun asta in cunostiinta de cauza, il cunosc bine) si cativa functionari stransi pe semne cu anasana la “depunerea coroanelor de flori “. Am trecut mai departe fara sa ma opresc. Urmatorul punct interesant s-a dovedit proptit la vreo doua sute de metri mai incolo, unde pe esplanada din fata Teatrului National, primaria oferea pomana trecatorilor. Am fost depasit la un moment dat de doi insi zgribuliti si prost imbracati ce-si sopteau: “Hai ba mai repede sa prindem si noi carnati si sarmale…” Am crezut initial ca situatia e atat de proasta incat “edilul sef” s-a gandit sa faca una din numeroasele lui fapte de vitejie si sa dea un fel de supa saracului vestejitilor ce-si fac veacul prin centrul orasului. Am scos aparatul sa fac o poza dar imediat am fost luat tare de doua batranici care m-au interpelat scurt si dezaprobator:” Ii dati la ziar?” M-am uitat chioras si le-am raspuns dupa o pauza de cateva secunde:’ Da, la “ziarul” personal…” Imaginile acelea cu oameni de toate felurile, mai saraci ori mai instariti care se inghesuie la sarmaua primariei si la un pahar cu vin fiert sunt greu de uitat. Sa ajungi la douazeci de ani dupa Revolutie sa manaci pomana oferita de o mana de animale poltitice venale in memoria unor tineri care au murit nevinovati si pur intamplator, mi se pare sfidarea suprema la adresa unei natii civilizate cum tot pretindem ca suntem.
Un lucru e clar: cat timp mai exista memoria lui Stalin, partidele politice, sarmaua si vinul fiert, presa nu moare si nici nu se preda.