Confesiune

Am pornit blogul din plictiseală, după care mi-am dat seama că este util. Pâră poate salva din situații fără ieșire. Dacă găsești urechea potrivită să asculte se rezolvă multe. Am început să scriu cu groază. E urât să vorbești pe cineva de rău. În familie nu s-a bârfit, nu s-a înjurat. Simțeam că săvârșesc un sacrilegiu și, totuși, liniștea mea interioară era mai importantă. Am lovit pentru a nu mai fi jignită. După puțin am început să privesc la alte bloguri. De unele fugeam, altele mă interesau, câteva mă complexau. Din cauza celor din urmă am început să îmi pun întrebări. Oare cum vede lumea nasul meu? Cum aș putea să îmi văd nasul ca și când aș fi cel din fața mea? Întrebări delicioase desprinse din Pirandello. De ce mă opresc asupra unor bloguri, pe când de altele fug? Complexele nu erau prea importante până să ajung aici. Blogul meu era doar o nadă de prins albituri, o punte către cei civilizați și un mod de terapie. Acum, aici, mă văd silită să fiu interesantă, să captez simpatie. Primele peregrinări pe posturile de aici au fost cele mai grele. Trebuia să descifrez nivelul celorlalți și să hotărăsc dacă pot să mă integrez. La început a fost un pic cam greu, până când am găsit postări vesele, dezinhibate pline de elan tineresc, care poate fi dat numai de un suflet curat. Toate bune și frumoase, nu? Nu, pentru că la un moment dat mă loveam de sufletul poet, de literă pură. Am încercat să pășesc pe calea deschisă de mințile lor până când a mea, de inginer, a zis stop, e prea mult. Atunci m-am revoltat și am inițiat un dialog mental cu un presupus autor, care, săracul, tăcea. Și i-am spus: dar dacă te-ai urca în autobuz, cum ar fi ca inginerul să te trimită printr-un labirint înlăuntrul lui? Cum ar fi să bâjbâi pe scările lui întrebându-te unde vei ajunge, înapoi pe trotuar, în clădirea învecinată sau pe un scaun confortabil aparținând mașinăriei respective. Apoi, odată ajuns, ți-ar plăcea ca un scaun să fie mai mic, altul mai rotund, pe cănd cel de lângă el cu picioarele în sus și cu o pisică între ele? Sau cum ar fi ca un scaun să fie roz și de metal, altul galben și din burete, pe când cel din spatele șoferului vernil și în formă de ZU? Ai sta pe un scaun vernil în formă de ZU? Nu, eu nu m-aș urca într-un asemenea autobuz și nici nu mi-aș face o cruce originală formată din simbolul tehnic al unei rezistențe numai de dragul de a mă plimba. Mai bine aș merge pe jos, mișcarea este un remediu pentru depresie, și m-aș ruga: „Dă Doamne ca șoseaua și trotuarul să fie construite de un neamț!”.