Jurnalul copilului cautator

Ca orice copil, cand eram mica visam anumite lucruri, de altfel foarte marete.

Eu cand eram mica nu vroiam sa ma fac doctorita, de ce nu stiu! Eu imi doream sa fiu astronaut...;))asta a fost prima mea meserie, sa zic asa. Dupa aia pe la vreo sase ani imi doream sa devin scriitoare, dar asta nu a tinut mult...brusc vroiam sa devin Andreea Marin, dar mai ales in acelasi timp si Mircea Radu.:)) Prezentau stirile la tvr1 atunci, si ai mei se uitau mereu; in familie se vorbea despre ei - ca sunt frumosi ,destepti etc. etc. etc. iar eu brusc vroiam sa fiu EI amandoi(ceva de genul 2 in 1=)))) nu ii puteam separa, nu faceam dictinctia, amandoi erau destepti, si mereu se vorbea despre ei....atat doar ma privea!

Asta a tinut pana pe la 8 ani, cand mi-am dat seama ca e mai bine sa fac altceva. De ce sa ma iau dupa ei:)), mai bine fac ceva ce nu face nimeni, si ce credeti ca m-am gandit... sa ma fac pieton. Da, da pieton!!! Nu stiam ce inseamna exact, dar suna bine de tot! Mi-aduc si acum aminte reactia uneia dintre surorile mele cand a auzit:"pai pietoni suntem toti!". Am fost foarte dezamagita de ceea ce tocmai auzisem, si eram atat de orgolioasa incat am spus ca nu vreau sa fiu ceva ce este toata lumea. Sa fiu ceva doar eu si atat!!!;)).

De atunci mi-a trecut asta cu " ce te faci cand esti mare?" raspunsul meu era:"o sa vad atunci, acum sunt mica si fac ce trebuie."; bineinteles ca nu stiam ce inseamana clar aceste lucruri, dar am inceput sa citesc; citeam foarte mult, imi faceam lectiile pe graba numai ca sa citesc. Ma atragea atunci orice.

Dupa aia brusc, ma faceam pictor. Asta mi-e venit cand in livada am vazut multe flori amestecate, era foarte multa culoare...m-a fascinat! Ai mei pareau incantati de acest lucru, pareau incantati....dar, surpriza!!!orice desenam sau picatam nu era decat o MAZGALEALA, dar mie mi se parea ca e foarte frumos ce fac!!! Faceam case, si eram tare dezamagita cand ai mei ma intrebau ce reprezinta ceea ce am pus pe hartie. Fratele meu ma zicea "nu seamana deloc cu un caine, ce e pe foie!!!" Iar in viziunea mea, ce era pe foaie era o casa!!!! (acum ma amuz copios cand imi amintesc). Mi-am dat seama ca pictura pentru mine, ramane doar la stadiu de mazgaleala, cand m-am desenat pe mine. Da, pe mine!!! La finalul desenului, aratam ingrozitor, nu ma puteam asocia cu nimic...eram foarte dezamagita!!! M-am dus la mama si am intrebat-o ce crede ca am pus pe foaie? Iar ea mi-a zis: "un om, un om urat tare, nu cred ca am vazut asa ceva pana acum!" Ma duc la fratele meu ,raspunsul lui: "ceva urat, un animal slab cu doua picioare si coroana, dar nu imi dau seama ce este!".... Foarte dezamagita, m-am ascuns, am inceput sa plang si m-am calmat gandindu-ma ca nu pot sa fiu pictor. Din acel moment, gata cu pictorul...desi si acum imi place sa mazgalesc( da si acum doar mazagalesc, potrivesc culori...atat doar).

A urmat o pierioada in care ma feream de acest subiect foarte tare. Dupa am crescut, am ajuns la liceu...nu ma gandeam la asta...compuneam poezii, dar nu eram poet si nici nu ma gandeam sa devin;))...citind mult, ma atragea lectura din ce in ce mai mult, si mi-am zis ca poate sa fiu profesor ar fi frumos! Dar cum sa fiu profesor, sa vorbeasca elevii de mine, cum vorbesc eu si colegii mei de profesorii nostri???? nu, nici asta! In clasa a zecea am descoperit teatrul, mi-a placut, din acel moment stiam ca indiferent de ce fac si ce voi fi, teatrul va fi important pentru mine.

Fac psihologie acum, imi pace teatrul, filmul...nu stiu daca voi fi psiholog, actor sau regizor, dar stiu ca teatrul reprezinta mult pentru mine, ma ajuta sa cresc, sa ma maturizez, sa zambesc...si sa vreau mai mult decat pot arata....!!!:)...vreau sa ajut oamenii sa fie, sa zambeasca macar, daca fericiti nu pot fi...!!!