Iubirea omenească

        Am scris despre această carte recent, pe Evantaiul memoriei, şi, pentru că mie mi-a plăcut foarte mult, v-o recomand, deşi nimic din ce s-ar putea scrie despre ea, pe un blog, în vreo revistă, pe coperta cărţii, nu ar putea convinge şi atrage, aşa cum ar face-o pasaje din carte. Impresiile lecturii mi-au rămas în preajmă multă vreme, aşa cum se întâmpla când citesc ceva cu adevărat bun.

         Iubirea omenească în toate formele ei...O carte care te face să simţi revoltă împotriva speciei umane, acceptarea deziluziei, ca şi necesitate pentru supravieţuire, un sentiment de tristeţe şi dezarmare, şi, în acelaşi timp, optimism, încredere că, atâta timp cât există oameni ca revoluţionrul angolez Elias, eroul cărţii, oameni care pur şi simplu iubesc, "dragostea îi redă lumii gravitatea fără de care nu am fi altceva decât nişte insecte grăbite să juiseze, să muşte, să moară..."

         Makine scrie despre un copil care îşi ascunde nasul în adâncitura caldă a cotului mamei, acolo unde viaţa se scurgea domol, ca prin somn, legănată de pulsul sângelui, o viaţă cu totul altfel, fără rânjetul morţilor de pe drumuri, fără minciună....despre o bătrână care priveşte ninsoarea surâzând, care nu se regăseşte în planurile revoluţiei, în formele propagandei, trecutul şi viitorul ţării (muncitorul cu braţele musculoase, ţăranul cu snopii de grâu şi intelectualul cu ochelari), care nu aparţinea timpului său, ca atâţia alţii...despre un om construind un adăpost pentru o orhidee pe care nu a reuşit să o vadă niciodată, o orhidee care se deschide noaptea şi ziua moare...şi mai ales despre un "bărbat torturat din greu, lipsit de apă şi hrană, care spunea că ar fi trecut cu dragă inimă prin toate acele suferinţe, doar pentru a se afla, o clipă măcar, alături de femeia pe care o iubea, ca ar fi dat totul doar pentru mirosul frigului pe care îl păstra în ţesătură rochia ei." 
           Fiind prima carte pe care o citesc de Andrei Makine, sunt impresionată şi de stil....dezvăluie şi învăluie în acelaşi timp şi cred că am să devorez tot ce mai găsesc de el.

“Sa iubim pur si simplu. Atunci ar fi de neconceput sa strivesti cu o lovitura de cizma clavicula unei femei cazute la pamant."
"Iubirea lor semăna cu hăul cerului din noaptea în care vorbiserăm ultima oară. O minune cerească înstelată deasupra unui oraş care se pregătea să moară. Ca un abis negru, dragostea lor nu avea nevoie de vorbe, era prea departe de viaţa celor din jur. Îmi dădeam seama că încrederea în dragostea lor era credinţa supremă a vieţii mele, o credinţă fără de care nimic nu ar mai fi avut sens pe pământ."
"În seara aceasta mă hotărăsc să nu mai caut vreo logică printre cioburile de trecut ascunse în memoria mea. Sensul Istoriei, cauzele războaielor şi a păcilor, morala universală, toate astea nu au ajutat omenirea să evite ca o cizmă să zdrobească clavicula unei femei şi nici ca nişte copii să înveţe să ucidă."
"Plăcerea este ridicolă când nimic altceva nu ne uneşte, şi-a spus Elias...La ce servesc tresăltările eliberatoare dacă nu ne schimbă radical modul de a ne înţelege şi a ne iubi semenii?"