Misterele “Micului Paris”: Zaraza, legenda iubirii decapitate
Mijlocul
anilor 40: Bucureștiul trăia vremea de pe urmă a zodiei „Micului
Paris”. Pentru cei de aici, al doilea Război Mondial părea că se petrece
undeva, departe, parcă pe altă planetă, o conflagrație cumplită, la
sfârșitul căreia lumea, schimbată din temelii, nu avea să mai fie
niciodată la fel ca înainte. Dar, până la sfârșitul său, care avea să ne
arunce în barbarul ev comunist, mai erau vreo câțiva ani. Ani frumoși
care se cereau, parcă, trăiți cu maximă intensitate. Orașul era încă
viu, iar viața lui palpita, fără istov, din centrul elegant până în cele
mai sordide mahalale.
Erau niște vremuri pe cât de tulburi, pe
atât de dinamice, în care averile mai marilor sau mai micilor
îmbogățiți de război se făceau și se desfăceau de pe o zi pe alta. Iar
bucureștenii care fuseseră îndeajuns de isteți încât să evite frontul
chefuiau în draci, în seri petrecute extravagant prin crâșme și
restaurante pe atunci celebre, acum de mult uitate. Unele aveau nume
eroice, precum „Mărășești”, „Kiseleff” ori „Carpați”. Altele afișau
firme pe cât de ciudate, pe atât de pitorești: „La Berbec”, „La
cotitură”, „Tralea”, „Roata lumii” ori „La Marița borțoasa”. La
periferie, mahalagii chefuiau „La șapte păcate”, „La geamuri multe”, „La
rogojină” ori „La Cățeaua leșinată”. Ba undeva, peste drum de Cimitirul
Bellu, clienții erau invitați să constate că este „Mai bine aici, ca
vizavi!”.
Iar majoritatea locantelor erau renumite
pentru celebrii lor muzicanți, care încântau urechile clienților fideli
pe care-i convingeau, seară de seară, să-și golească buzunarele acolo.
Unii erau doar soliști, interpreți ai unor creații deja consacrate.
Alții erau ceea ce azi numim „cantautori”, cei care prezentau în fața
publicului propriile lor compoziții. Într-un loc îl puteai asculta pe
Jean Moscopol, în altul pe Titi Botez, Dorel Livianu, Mia Braia ori
Petre Alexandru. Toți celebrii, toți iubiți de publicul lor, care-i
diviniza. Dar parcă pe niciunul dintre ei la fel de mult ca pe Zavaidoc
și pe Cristian Vasile, cei care vreme de mulți ani au fost vedetele,
prinții neîncoronați ai „șantan”-urilor bucureștene. Ambii erau
interpreți și compozitori ai unor șlagăre fredonate, cu plăcere, chiar
și în ziua de azi. Ceva mai în vârstă, Zavaidoc – Marin Teodorescu pe
numele lui adevărat – s-a născut la Pitești, pe 8 martie 1896. Era fiul
lui Tănase Teodorescu, vestit lăutar de la sfârșitul secolului XIX.
Istoricii domeniului afirmă că numele de Zavaidoc, sub care a devenit
celebru, i-a fost dat de generalul Traian Moșoiu, care i-a ascultat
cântecele pe vremea primului Război Mondial. A fost o poreclă pornită de
la regionalismul „zavaidoacă”, cuvânt despre care filologii susțin că
descrie „un zurbagiu, un om neastâmpărat, cu o fire iute și veșnic pus
pe veselie și nebunii.” O poreclă ciudată care, în anii care au urmat,
i-a adus un succes enorm. Iar banalul Teodorescu a dispărut înlocuit,
pentru totdeauna, de „Zavaidoc”, numele sub care l-a cunoascut o lume
întreagă. Vasile Cristian, concurentul său, era ceva mai tânăr, născut
în 1908. Cântând mai curând pe „coarda” music hall-ului, a rămas celebru
pentru câteva dintre compozițiile sale, veritabile hituri ale perioadei
interbelice: „Ramona”, „Aprinde o țigară”, și celebra „Zaraza”, poate
cel mai iubit cântec din vremurile de apus ale „Micului Paris”. Erau doi
bărbați excepționali între care destinul, ori poate doar legenda, au
adus fantoma țigăncii „Zaraza”, frumoasa curvă de lux, dorită de
majoritate bărbaților din „Micul Paris”.
„Vreau să-mi spui frumoasă Zaraza…”
Încă de la începutul lui, secolul trecut
a adus cu el o revoluție cu adevărat epocală a moravurilor. Și a
năravurilor. Scăpate din robia prejudecăților, și ajunse la o libertate
nevisată până atunci, frumoasele Bucureștiului au început să iasă, din
ce în ce mai des, în viața publică. Și ieșeau oferind ceea ce aveau mai
bun: trupul și propria frumusețe. Mai întâi, prin anii 20, a fost „Mița
Biciclista”, prima muiere cu adevărat curajoasă, care a îndrăznit să
iasă din vechile tipare. Apoi, timpul a trecut și multe doamne i-au
urmat exemplul, din ce în ce mai libere. Și mai libertine. La sfârșitul
sec. XIX, „traseistele” își aveau locurile lor, rezervate pe „poduri” –
vechile bulevarde pardosite cu scânduri de lemn, de la care își luau și
numele: „curvele podărese”. Dar secolul XX a schimbat situația:
„fetițele dulci din București” au început să iasă în lumea bună, unde
cele mai remarcabile au reușit în scurt timp să le răsucească mințile
„Don Juan”-ilor dâmbovițeni. Iar pe la mijlocul anilor 40, una dintre
aceste frumuseți ar fi fost frumoasa țigancă Zarada, cea pe care o melodie devenită, instantaneu, șlagăr național,
a eternizat-o sub numele de Zaraza. Acum, nimeni nu mai știe cum se
numea ea cu adevărat. La fel cum nu există nici fotografii care să ne
arate cum îi arăta chipul. Despre ea s-au păstrat doar poveștile.
Povești care spun că era o țigancă deosebit de frumoasă, cu un farmec
exotic distilat, secole la rând, în sângele rasei sale. Era înaltă, cu
un ten măsliniu și buze senzuale. Părul negru pana-corbului, veșnic
lucitor, uns din abundență cu uleiul de nucă la modă în acea vreme. Era o
prostituată de lux, frecventată doar de „lumea bună”. Se mai spune că
își făcea veacul prin cele mai luxoase localuri ale vremii, unde
erotismul degajat prin toți porii o aduceau întotdeauna în centrul
atenției. Este descrisă ca purtând haine de lux, șaluri aduse tocmai din
Kashmir, rochii în culori vii asortate la pantofi cu strasuri
lucitoare. Mersul lasciv legănat băga dracii în bărbații de frunte ai
boemei bucureștene care făceau antecameră în speranța că, doar-doar vor
fi băgați în seamă de superba țigancă. Îi primea când credea ea de
cuviință iar cel care apuca să se bucure de nurii ei chiar că era
„potent” din punct de vedere financiar: Zaraza era o curvă extrem de
scumpă. Se spune că era o femeie rece, calculată care nu-și permitea
niciodată să se îndrăgostească: curtezanii îi pătrundeau doar în pat și
niciodată în suflet.
O singură dată în viața ei și-a permis
să-și încalce „principiile”, iar asta a costat-o însăși viața ei. Se
spune că într-o seară din vara anului 1944, destinul a purtat-o în
localul „Vulpea Roșie”, unde cânta Cristian Vasile. Poveste spune că, în
acea seară, plasată parcă sub semnul fatalității Zaraza a intrat în
locantă la brațul unui tânăr plin de bani care a și făcut „onorul mesei”
pe care a umplut-o cu sticle de șampanie scumpă. Venită cu el, femeia
se lăsa sorbită din priviri de bărbații din jur cărora, din când în
când, le răspundea cu ochiade languroase. Apoi, pentru ea, timpul s-a
oprit parcă în loc: pe scenă a urcat marele Cristian Vasile. A cântat,
ca de obicei, doar două cântece. Îmbrăcat în smoking alb, bărbatul înalt
de un metru și nouăzeci și trei, a smuls ropote de aplauze. Apoi, a
părăsit scena și a plecat să mănânce, în alt local. Ce melodii o fi
cântat? Nu se mai știe. Dar probabil a fost ceva cu totul deosebit care a
mușcat adânc din sufletul Zarazei. A părăsit localul și s-a dus direct
în locul unde, după cină, Cristian Vasile savura în tihnă un pahar de
absinth. Acolo a început singura poveste de dragoste din tumultoasa
viață a Zarazei. Cei doi au devenit amanți, perechea simbol a acelor
vremuri. Iar emblema iubirii lor a fost melodia „Zaraza” care, în ciuda
aerului său puțin desuet, este ascultată, și acum, cu plăcere.
În umbra lumii interlope
Dacă lucrurile s-ar fi oprit aici, ar fi
fost doar o banală poveste de dragoste. Nu a fost să fie așa. După cum
spuneam, Cristian Vasile cânta în localul „Vulpea Roșie” de pe Șelari.
Iar cel mai important „concurent”, care se războia cu el pentru
admirația publicului era Zavaidoc, vedeta de marcă a localului
„Îngerașul”. Buni amândoi, fiecare dintre ei iubiți peste măsură de
public. Motiv pentru care se spune că ambii se simțeau implicați într-un
soi de război al nervilor, care trebuia să tranșeze care dintre ei este
cel mai bun. Se mai spune că, mai în vârstă decât concurentul său,
Zavaidoc i-ar cam fi purtat sâmbetele lui Cristian Vasile. De fapt,
chiar și pe atunci, viața era cu mult mai complicată decât părea la
prima vedere. La fel ca în zilele noastre, localurile celebre precum și
artiștii care le aduceau gloria, erau conexate, prin legături oculte, cu
lumea interlopă a vremii. Cu doar câțiva ani în urmă, nici unul dintre
noi nu ne-am mirat când s-a aflat că o serie de nume celebre printre
maneliștii zilelor noastre au oarece legături de afaceri cu frații
Cămătaru, ori cu alți „baroni” ai crimei organizate. Nici pe vremea
„Micului Paris” nu era altfel. Se spune că Zavaidoc era „protejat” de
„clanul” lui Borilă, interlop deosebit de periculos care își făcea
veacul prin Bariera Vergului. În schimb, Cristian Vasile era omul
fraților Gore, cei care făceau legea în cartierul Tei. Legenda urbană
spune că, la un moment dat, Zavaidoc își ura atât de mult concurentul,
încât i-a cerut lui Borilă să-l ucidă. Povestea mai spune că tâlharul
i-a explicat bonom că nu-l poate omorî pe Cristian Vasile. „Nu de alta,
da-mi place și mie cum îi zice și-ar fi păcat de Dumnezeu” ar fi zis
banditul, făcându-i cu ochiul lui Zavaidoc după care, parcă pentru a-i
face în ciudă, a început să fredoneze „Zaraza”. De fapt interlopul
alesese deja modul în care avea să-și ajute protejatul. Dacă să-l ucidă
pe Cristian Vasile „ar fi fost păcat de Dunezeu”, nimic nu-l împiedica
să-l doboare psihic. Iar pentru asta cea mai bună soluție era s-o ucidă
pe iubita acestuia. Ceea ce s-a și întâmplat.
Se spune că în seara de 27 octombrie
1944, Zaraza a ieșit, cu oarece treburi prin oraș. Undeva, în dreptul
Palatului CEC, a fost atacată de omul trimis de Borilă pe urmele ei.
Ajunși într-un loc ferit de ochii lumi, asasinul a apucat-o de păr, apoi
a privit-o în ochi rânjind, i-a mușcat sălbatic buzele pe care le
râvnise o lume întreagă, apoi i-a dat capul pe spate. Crescut parcă
direct din mâna golanului, șișul a retezat adânc în beregata femeii
căreia aproape că i-a despărțit capul de trup. A fost găsită în zori,
scăldată în propriul sânge. Interogat de Poliție ca suspect, Cristian
Vasile a fost pus în scurt timp în libertate. Oficial, ucigașul Zarazei
nu a fost identificat niciodată. Dar, se spune că privirile acuzatoare
ale bucureștenilor s-a fi îndreptat spre Zavaidoc, cel despre care se
spunea că ar fi comandat asasinatul. De fapt, nimeni nu a reușit să
demonstreze absolut nimic. De aici încolo, povestea Zarazei pornește pe
niște căi foarte apropiate de filmele horror. Se spune că ea ar fi fost
incinerată. Apoi, după un timp, Cristian Vasile ar fi furat urna, iar în
următorii câțiva ani, ar fi consumat, puțin câte puțin, toată cenușa
Zarazei. La sfârșit, el ar fi încercat să se sinucidă înghițind
terpentină. O tentativă eșuată care i-a ars coardele vocale și l-a
despărțit pentru totdeauna de cântec. Cam asta ar fi povestea Zarazei,
iubirea decapitată, dramatica legendă urbană de pe vremea „Micului
Paris”. Nimeni nu mai știe, acum, cât din ea o fi adevăr și cât poveste.
În 1944, pe la începutul iernii,
Zavaidoc s-a îmbolnăvit grav de rinichi. Pe 31 decembrie a fost internat
în Spitalul Fiantropia, cu blocaj renal. A mai trăit până pe 13
ianuarie 1945, când a murit după chinurile agonizante specifice acestei
boli cumplite, pe atunci incurabilă. Este înmormântat în cimitirul
Mănăstirii Cernica. Cristian Vasile, concurentul său, a mai trăit până
în iunie 1974. El este înhumat la Cimitirul Hipodrom din Sibiu, iar la
înmormântarea sa au venit câțiva prieteni, printre care și interpreta
Mia Braia. Ce a rămas după ei toți? Acestă poveste, pe care poetul
Mircea Cărtărescu a dezvoltat-o dramatic într-una dintre cărțile sale.
Sau poate chiar a și inventat-o. De pe urma lui Zavaidoc au rămas
vechile sale discuri din ebonită, care-i reînvie și acum cântecele
„colorate” cu acel chiot șugubăț care-i era specific. Cristian Vasile
ne-a lăsat superbele șlagăre „Aprinde o țigară”, „Ramona” și mai ales
„Zaraza”, cântecul emblemă al unor vremuri de mult trecute. Și niște
versuri ciudate, ușor ilogice, în care mulți îndrăgostiți de acum s-ar
putea recunoaște la fel de bine ca aceia din vremea „Micului Paris”:
„Când apari senorita, în parc pe-nserat/Curg în juru-ți petale de
crin./Ai în ochi patimi dulci și luciri de păcat,/Și ai trupul de șarpe
felin./Gura ta e un poem de nebune dorinți,/Sânii tăi un tezaur
sublim./Ești un demon din vis, care tulburi și minți,/Dar ai zâmbetul de
heruvin.Vreau să-mi spui frumoasă Zaraza,/Cine te-a iubit ? /Câți au
plâns nebuni pentru tine,/Și câți au murit? /Vreau să-mi dai gura-ți
dulce Zaraza,/Să mă-mbete mereu./De a ta sărutare Zaraza, vreau sa mor
și eu!”. Ei, dar poate că acesta este chiar vechiul parfum al „Micului
Paris”. De Vasile Surcel – Curentul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu