ZARAZA


Misterele “Micului Paris”: Zaraza, legenda iubirii decapitate

autor: FrontPress 19.05.2012
Mijlocul anilor 40: Bucureștiul trăia vremea de pe urmă a zodiei „Micului Paris”. Pentru cei de aici, al doilea Război Mondial părea că se petrece undeva, departe, parcă pe altă planetă, o conflagrație cumplită, la sfârșitul căreia lumea, schimbată din temelii, nu avea să mai fie niciodată la fel ca înainte. Dar, până la sfârșitul său, care avea să ne arunce în barbarul ev comunist, mai erau vreo câțiva ani. Ani frumoși care se cereau, parcă, trăiți cu maximă intensitate. Orașul era încă viu, iar viața lui palpita, fără istov, din centrul elegant până în cele mai sordide mahalale.
Erau niște vremuri pe cât de tulburi, pe atât de dinamice, în care averile mai marilor sau mai micilor îmbogățiți de război se făceau și se desfăceau de pe o zi pe alta. Iar bucureștenii care fuseseră îndeajuns de isteți încât să evite frontul chefuiau în draci, în seri petrecute extravagant prin crâșme și restaurante pe atunci celebre, acum de mult uitate. Unele aveau nume eroice, precum „Mărășești”, „Kiseleff” ori „Carpați”. Altele afișau firme pe cât de ciudate, pe atât de pitorești: „La Berbec”, „La cotitură”, „Tralea”, „Roata lumii” ori „La Marița borțoasa”. La periferie, mahalagii chefuiau „La șapte păcate”, „La geamuri multe”, „La rogojină” ori „La Cățeaua leșinată”. Ba undeva, peste drum de Cimitirul Bellu, clienții erau invitați să constate că este „Mai bine aici, ca vizavi!”.
Iar majoritatea locantelor erau renumite pentru celebrii lor muzicanți, care încântau urechile clienților fideli pe care-i convingeau, seară de seară, să-și golească buzunarele acolo. Unii erau doar soliști, interpreți ai unor creații deja consacrate. Alții erau ceea ce azi numim „cantautori”, cei care prezentau în fața publicului propriile lor compoziții. Într-un loc îl puteai asculta pe Jean Moscopol, în altul pe Titi Botez, Dorel Livianu, Mia Braia ori Petre Alexandru. Toți celebrii, toți iubiți de publicul lor, care-i diviniza. Dar parcă pe niciunul dintre ei la fel de mult ca pe Zavaidoc și pe Cristian Vasile, cei care vreme de mulți ani au fost vedetele, prinții neîncoronați ai „șantan”-urilor bucureștene. Ambii erau interpreți și compozitori ai unor șlagăre fredonate, cu plăcere, chiar și în ziua de azi. Ceva mai în vârstă, Zavaidoc – Marin Teodorescu pe numele lui adevărat – s-a născut la Pitești, pe 8 martie 1896. Era fiul lui Tănase Teodorescu, vestit lăutar de la sfârșitul secolului XIX. Istoricii domeniului afirmă că numele de Zavaidoc, sub care a devenit celebru, i-a fost dat de generalul Traian Moșoiu, care i-a ascultat cântecele pe vremea primului Război Mondial. A fost o poreclă pornită de la regionalismul „zavaidoacă”, cuvânt despre care filologii susțin că descrie „un zurbagiu, un om neastâmpărat, cu o fire iute și veșnic pus pe veselie și nebunii.” O poreclă ciudată care, în anii care au urmat, i-a adus un succes enorm. Iar banalul Teodorescu a dispărut înlocuit, pentru totdeauna, de „Zavaidoc”, numele sub care l-a cunoascut o lume întreagă. Vasile Cristian, concurentul său, era ceva mai tânăr, născut în 1908. Cântând mai curând pe „coarda” music hall-ului, a rămas celebru pentru câteva dintre compozițiile sale, veritabile hituri ale perioadei interbelice: „Ramona”, „Aprinde o țigară”, și celebra „Zaraza”, poate cel mai iubit cântec din vremurile de apus ale „Micului Paris”. Erau doi bărbați excepționali între care destinul, ori poate doar legenda, au adus fantoma țigăncii „Zaraza”, frumoasa curvă de lux, dorită de majoritate bărbaților din „Micul Paris”.
„Vreau să-mi spui frumoasă Zaraza…”
Încă de la începutul lui, secolul trecut a adus cu el o revoluție cu adevărat epocală a moravurilor. Și a năravurilor. Scăpate din robia prejudecăților, și ajunse la o libertate nevisată până atunci, frumoasele Bucureștiului au început să iasă, din ce în ce mai des, în viața publică. Și ieșeau oferind ceea ce aveau mai bun: trupul și propria frumusețe. Mai întâi, prin anii 20, a fost „Mița Biciclista”, prima muiere cu adevărat curajoasă, care a îndrăznit să iasă din vechile tipare. Apoi, timpul a trecut și multe doamne i-au urmat exemplul, din ce în ce mai libere. Și mai libertine. La sfârșitul sec. XIX, „traseistele” își aveau locurile lor, rezervate pe „poduri” – vechile bulevarde pardosite cu scânduri de lemn, de la care își luau și numele: „curvele podărese”. Dar secolul XX a schimbat situația: „fetițele dulci din București” au început să iasă în lumea bună, unde cele mai remarcabile au reușit în scurt timp să le răsucească mințile „Don Juan”-ilor dâmbovițeni. Iar pe la mijlocul anilor 40, una dintre aceste frumuseți ar fi fost frumoasa țigancă Zarada, cea pe care o melodie devenită, instantaneu, șlagăr național, a eternizat-o sub numele de Zaraza. Acum, nimeni nu mai știe cum se numea ea cu adevărat. La fel cum nu există nici fotografii care să ne arate cum îi arăta chipul. Despre ea s-au păstrat doar poveștile. Povești care spun că era o țigancă deosebit de frumoasă, cu un farmec exotic distilat, secole la rând, în sângele rasei sale. Era înaltă, cu un ten măsliniu și buze senzuale. Părul negru pana-corbului, veșnic lucitor, uns din abundență cu uleiul de nucă la modă în acea vreme. Era o prostituată de lux, frecventată doar de „lumea bună”. Se mai spune că își făcea veacul prin cele mai luxoase localuri ale vremii, unde erotismul degajat prin toți porii o aduceau întotdeauna în centrul atenției. Este descrisă ca purtând haine de lux, șaluri aduse tocmai din Kashmir, rochii în culori vii asortate la pantofi cu strasuri lucitoare. Mersul lasciv legănat băga dracii în bărbații de frunte ai boemei bucureștene care făceau antecameră în speranța că, doar-doar vor fi băgați în seamă de superba țigancă. Îi primea când credea ea de cuviință iar cel care apuca să se bucure de nurii ei chiar că era „potent” din punct de vedere financiar: Zaraza era o curvă extrem de scumpă. Se spune că era o femeie rece, calculată care nu-și permitea niciodată să se îndrăgostească: curtezanii îi pătrundeau doar în pat și niciodată în suflet.
O singură dată în viața ei și-a permis să-și încalce „principiile”, iar asta a costat-o însăși viața ei. Se spune că într-o seară din vara anului 1944, destinul a purtat-o în localul „Vulpea Roșie”, unde cânta Cristian Vasile. Poveste spune că, în acea seară, plasată parcă sub semnul fatalității Zaraza a intrat în locantă la brațul unui tânăr plin de bani care a și făcut „onorul mesei” pe care a umplut-o cu sticle de șampanie scumpă. Venită cu el, femeia se lăsa sorbită din priviri de bărbații din jur cărora, din când în când, le răspundea cu ochiade languroase. Apoi, pentru ea, timpul s-a oprit parcă în loc: pe scenă a urcat marele Cristian Vasile. A cântat, ca de obicei, doar două cântece. Îmbrăcat în smoking alb, bărbatul înalt de un metru și nouăzeci și trei, a smuls ropote de aplauze. Apoi, a părăsit scena și a plecat să mănânce, în alt local. Ce melodii o fi cântat? Nu se mai știe. Dar probabil a fost ceva cu totul deosebit care a mușcat adânc din sufletul Zarazei. A părăsit localul și s-a dus direct în locul unde, după cină, Cristian Vasile savura în tihnă un pahar de absinth. Acolo a început singura poveste de dragoste din tumultoasa viață a Zarazei. Cei doi au devenit amanți, perechea simbol a acelor vremuri. Iar emblema iubirii lor a fost melodia „Zaraza” care, în ciuda aerului său puțin desuet, este ascultată, și acum, cu plăcere.
În umbra lumii interlope
Dacă lucrurile s-ar fi oprit aici, ar fi fost doar o banală poveste de dragoste. Nu a fost să fie așa. După cum spuneam, Cristian Vasile cânta în localul „Vulpea Roșie” de pe Șelari. Iar cel mai important „concurent”, care se războia cu el pentru admirația publicului era Zavaidoc, vedeta de marcă a localului „Îngerașul”. Buni amândoi, fiecare dintre ei iubiți peste măsură de public. Motiv pentru care se spune că ambii se simțeau implicați într-un soi de război al nervilor, care trebuia să tranșeze care dintre ei este cel mai bun. Se mai spune că, mai în vârstă decât concurentul său, Zavaidoc i-ar cam fi purtat sâmbetele lui Cristian Vasile. De fapt, chiar și pe atunci, viața era cu mult mai complicată decât părea la prima vedere. La fel ca în zilele noastre, localurile celebre precum și artiștii care le aduceau gloria, erau conexate, prin legături oculte, cu lumea interlopă a vremii. Cu doar câțiva ani în urmă, nici unul dintre noi nu ne-am mirat când s-a aflat că o serie de nume celebre printre maneliștii zilelor noastre au oarece legături de afaceri cu frații Cămătaru, ori cu alți „baroni” ai crimei organizate. Nici pe vremea „Micului Paris” nu era altfel. Se spune că Zavaidoc era „protejat” de „clanul” lui Borilă, interlop deosebit de periculos care își făcea veacul prin Bariera Vergului. În schimb, Cristian Vasile era omul fraților Gore, cei care făceau legea în cartierul Tei. Legenda urbană spune că, la un moment dat, Zavaidoc își ura atât de mult concurentul, încât i-a cerut lui Borilă să-l ucidă. Povestea mai spune că tâlharul i-a explicat bonom că nu-l poate omorî pe Cristian Vasile. „Nu de alta, da-mi place și mie cum îi zice și-ar fi păcat de Dumnezeu” ar fi zis banditul, făcându-i cu ochiul lui Zavaidoc după care, parcă pentru a-i face în ciudă, a început să fredoneze „Zaraza”. De fapt interlopul alesese deja modul în care avea să-și ajute protejatul. Dacă să-l ucidă pe Cristian Vasile „ar fi fost păcat de Dunezeu”, nimic nu-l împiedica să-l doboare psihic. Iar pentru asta cea mai bună soluție era s-o ucidă pe iubita acestuia. Ceea ce s-a și întâmplat.
Se spune că în seara de 27 octombrie 1944, Zaraza a ieșit, cu oarece treburi prin oraș. Undeva, în dreptul Palatului CEC, a fost atacată de omul trimis de Borilă pe urmele ei. Ajunși într-un loc ferit de ochii lumi, asasinul a apucat-o de păr, apoi a privit-o în ochi rânjind, i-a mușcat sălbatic buzele pe care le râvnise o lume întreagă, apoi i-a dat capul pe spate. Crescut parcă direct din mâna golanului, șișul a retezat adânc în beregata femeii căreia aproape că i-a despărțit capul de trup. A fost găsită în zori, scăldată în propriul sânge. Interogat de Poliție ca suspect, Cristian Vasile a fost pus în scurt timp în libertate. Oficial, ucigașul Zarazei nu a fost identificat niciodată. Dar, se spune că privirile acuzatoare ale bucureștenilor s-a fi îndreptat spre Zavaidoc, cel despre care se spunea că ar fi comandat asasinatul. De fapt, nimeni nu a reușit să demonstreze absolut nimic. De aici încolo, povestea Zarazei pornește pe niște căi foarte apropiate de filmele horror. Se spune că ea ar fi fost incinerată. Apoi, după un timp, Cristian Vasile ar fi furat urna, iar în următorii câțiva ani, ar fi consumat, puțin câte puțin, toată cenușa Zarazei. La sfârșit, el ar fi încercat să se sinucidă înghițind terpentină. O tentativă eșuată care i-a ars coardele vocale și l-a despărțit pentru totdeauna de cântec. Cam asta ar fi povestea Zarazei, iubirea decapitată, dramatica legendă urbană de pe vremea „Micului Paris”. Nimeni nu mai știe, acum, cât din ea o fi adevăr și cât poveste.
În 1944, pe la începutul iernii, Zavaidoc s-a îmbolnăvit grav de rinichi. Pe 31 decembrie a fost internat în Spitalul Fiantropia, cu blocaj renal. A mai trăit până pe 13 ianuarie 1945, când a murit după chinurile agonizante specifice acestei boli cumplite, pe atunci incurabilă. Este înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cernica. Cristian Vasile, concurentul său, a mai trăit până în iunie 1974. El este înhumat la Cimitirul Hipodrom din Sibiu, iar la înmormântarea sa au venit câțiva prieteni, printre care și interpreta Mia Braia. Ce a rămas după ei toți? Acestă poveste, pe care poetul Mircea Cărtărescu a dezvoltat-o dramatic într-una dintre cărțile sale. Sau poate chiar a și inventat-o. De pe urma lui Zavaidoc au rămas vechile sale discuri din ebonită, care-i reînvie și acum cântecele „colorate” cu acel chiot șugubăț care-i era specific. Cristian Vasile ne-a lăsat superbele șlagăre „Aprinde o țigară”, „Ramona” și mai ales „Zaraza”, cântecul emblemă al unor vremuri de mult trecute. Și niște versuri ciudate, ușor ilogice, în care mulți îndrăgostiți de acum s-ar putea recunoaște la fel de bine ca aceia din vremea „Micului Paris”: „Când apari senorita, în parc pe-nserat/Curg în juru-ți petale de crin./Ai în ochi patimi dulci și luciri de păcat,/Și ai trupul de șarpe felin./Gura ta e un poem de nebune dorinți,/Sânii tăi un tezaur sublim./Ești un demon din vis, care tulburi și minți,/Dar ai zâmbetul de heruvin.Vreau să-mi spui frumoasă Zaraza,/Cine te-a iubit ? /Câți au plâns nebuni pentru tine,/Și câți au murit? /Vreau să-mi dai gura-ți dulce Zaraza,/Să mă-mbete mereu./De a ta sărutare Zaraza, vreau sa mor și eu!”. Ei, dar poate că acesta este chiar vechiul parfum al „Micului Paris”. De Vasile Surcel – Curentul
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu