Apă şi mioritic

Din ce vorbesc cu alţi oameni, constat că spiritul mioritic e cât se poate de viu. Vorbesc de acea stare de acceptare a situaţiei, oricum ar fi ea, de tendinţa spre contemplare şi limitare a strădaniei la strictul necesar traiului. Starea asta face apel la divinitate ca element de echilibru şi factor justificator, precum o cheie de boltă care susţine ceea ce altfel s-ar nărui. E o circumscriere unei stări de pace paradisiacă, în care orice altceva e relativizat şi efemer.

Istoria noastră a fost, în covârşitoarea ei parte, cea a unei rezistenţe pasive. Am fost salcie ce se apleacă în bătaia vântului, cap ce se pleacă ca sabia să nu-l taie... Orice altceva a fost episodic şi trecător, ambiţii străine de corpul nostru profund, îmbrăţişate doar de circumstanţă.

Recunosc rămânerea mea în fascinaţie faţă de această tenacitate de apă tăcută, care are o forţă lăuntrică greu de bănuit, fiind virtual indestructibilă, exploatând orice fisură, găsind mereu calea cea mai lesnincioasă, mascând adâncimi nebănuite şi neopunând rezistenţă aparentă. Aceeaşi apă e zglobie la munte şi molcomă şi caldă la şes. Apa spală şi potoleşte setea, răcoreşte şi irigă, dar poate mătura totul în calea ei în situaţii limită.

Dacă devii conştient de asta, ai întotdeauna o plasă de siguranţă, indiferent ce vei înfrunta. Odată ce-ai răsărit din apă, eşti pentru totdeauna al ei şi ai întotdeauna un loc în care eşti bine-venit.