Educaţia unui copil - fie că vine
de la părinţi ori de la societate, prin şcoală, presupune, dincolo de o
atenţie sporită, afecţiune, transmitere de informaţii, formare de
atitudini, o riguroasă investiţie.
Încă
de când se naşte, în copil se investesc bani şi speranţe. De la scutece
la laptele praf, de la vise legate de viitorul lui strălucit - părinţii
investesc. Copilul creşte, părintele investeşte. Din ce în ce mai mult.
Şi cu atât mai mult părintele evaluează progresul copilului spre
speranţele lui. Şi, bineînţeles, dacă copilul se îndreaptă într-acelaşi
punct, părinţii se declară mulţumiţi şi mândri. Mândri de progenitura
lor.
Copilul
ajunge la şcoală. O altă investiţie. De data aceasta a statului. Statul
investeşte în infrastructură educaţională şi resursa umană - de la
cadre didactice la instalator - având ca scop educarea, formarea
copilului. Aşadar, preia în custodie, cu sfert de normă, copilul. Are şi
statul, prin şcoală, un scop care stă frumos scris în Legea Educaţiei.
Cu cât copilul se comportă aşa cum toată lumea se aşteaptă, cu atât
oamenii şi statul sunt mai fericiţi. Părinţii investesc în continuare:
bani pentru pregătiri suplimentare, speranţe din ce în ce mai mari.
Copiii învaţă bine, citesc, merg la olimpiade, la concursuri, sunt
încununaţi cu lauri. Părinţii, profesorii, până şi instalatorul le
recunosc meritele şi sunt mândri de ei. STOP!
În
tot demersul proiectat să fie perfect, apar probleme în paradis.
Copilul nu vrea să se îndrepte în acelaşi sens cu speranţele părinţilor.
Copilul nu poate - ba din cauză unor probleme fiziologice, ba din cauza
unei dezvoltări mai încete, ba din cauza unor resurse intelectuale mai
mici - sau poate copilul nu vrea - pentru că este independent sau chiar
îndărătnic.
În
câţiva ani de experienţă de lucru cu acest tip de copiii care nu se
pliază pe dorinţele părinţilor şi pe dezirabilitatea profesorilor, am
constatat că în aceşti copiii nici nu se prea investeşte. În primul
rând, părinţii sunt dezamăgiţi, copilul NU ESTE CUMINTE, copilul NU ESTE
ASCULTĂTOR, MERITĂ DE LA MOŞUL O NUIELUŞĂ. În al doilea rând, în urma
evaluărilor, copilul nu se încadrează nici la şcoală în rândurilor celor
buni. Părinţii sunt o dată în plus dezamăgiţi şi se comportă ca atare:
îl cicălesc, îi vorbesc răstit, îl dojenesc pentru orice pas greşit.
Copilul resimte dezamăgirea părinţilor, îşi traduce în minţişoara lui că
NU ESTE UN COPIL BUN şi tapiţează palatul sufletului cu frustrări, pe
care nu le va putea rezolva, comportamentul lui poate deveni cu atât mai
indezirabil. Se îndepărtează de părinţi, se îndepărtează de ei înşişi.
Pentru
că nu este copil de excelenţă, nu se investeşte prea mult în el. Nu ai
să îl găseşti nici la cercul de dans, nici la cel de artă. Nu ai să îl
găseşti nici la pregătirile suplimentare, pentru că nu e copil de
olimpiadă. Nu ai să îi găseşti numele nici pe pereţii şcolii, pentru că
nu aduce diplome.Nu ai să îl găseşti nici în centrul familiei acasă.
Ai
să îl găseşti totuşi în discuţiile din cancelarie sau în discuţiile din
familie: nu ştiu ce să mă mai fac cu el. Nu mă ascultă. Nu face nimic
toată ziua. Face numai rele.
Pentru
că da, copilul face ce poate ca să ne atragă atenţia. Ştie din start,
asumat, că NU E COPIL BUN (aude asta mereu de la noi) şi face ce se
pricepe pentru a atrage atenţia. Acea atenţie pe care noi o îndreptăm cu
precădere înspre copilul mai bun este cerşită prin toate mijloacele de
copilul pe care îl etichetăm ca fiind rău.
Eugenismul
venit de la spartani se aplică cu succes şi în familiile şi şcolile
româneşti. Copiii puternici, inteligenţi, sănătoşi sunt cei care PROMIT.
Sunt cei în care investim cel mai mult. Ceilalţi se "aruncă" în groapa
ruşinii. Nu îi mai aruncăm precum spartanii în groapa de gunoi, însă îi
învelim în cuvinte urâte, în cuvinte repezite, în etichitări pe care şi
le asumă, în vorbe grele, într-o critică continuă, critică grea.
Poate că este un proces normal al speciei umane să îşi selecteze membrii cei mai puternici.
Însă,
atâta timp cât copiii de tot felul încă există, ar trebui să lăsăm
deoparte mândria şi ruşinea. Să luăm la purtător responsabilitatea. Şi
să INVESTIM în copiii noştri, bani şi speranţe.
Vedeţi culmea investiţiei în copii?
Într-un
"copil bun" investeşti mai mult, considerând că are şanse mai mari. Tu
crezi despre tine că eşti un părinte sau profesor bun.
Într-un
"copil slab" investeşti mai puţin. Chiar şi tu crezi atunci despre tine
că eşti un părinte sau profesor slab. Copilul slab se întăreşte. Cu
investiţie. El are nevoie de cea mai mare investiţie. Cu cât este mai
slab, tu cu atât mai mult trebuie să investeşti în el: bani şi speranţe.
Cu atât îl vezi avansând, cu atât mai mult te consideri un părinte sau
profesor bun.
