SINGURĂTATEA DE-A LUNGUL VIEŢII.

Singurătatea are mai multe forme de-a lungul vieţii, însă o conştientizăm altfel, sau deloc.
Copii fiind, fratele meu când rămânea singur acasă, ieşea la poartă şi plângea cât îl ţinea gura, strigând: „mama mea scumpă şi dragă...s-a dus în lume şi aici m-a lăsat”.
Acest fel de SINGURĂTATE-DOR DE MAMĂ, nu o numim aşa deşi, în ultima parte a vieţii, ea revine dar invers.
Mama nu ne-a părăsit nici o clipă.:)
Am crescut şi abia aşteptam să fiu singură, să scap de acasă, să îmi comand şi să-mi aranjez după bunul plac viaţa. Acest fenomen s-a petrecut, dar foarte repede am simţit SINGURĂTATEA INDEPENDENŢEI mele.
Am avut colege, mi-am făcut prieteni şi prietene...dar tot trăiam un fel de SINGURĂTATE-LIPSA JUMĂTĂŢII mele.
De anumiţi prieteni m-am despărţit, din diferite motive independente de voinţa mea: căsătoria lor, schimbarea locului de muncă, mutarea din oraş,etc. Şi în astfel de cazuri am simţit o SINGURĂTATE-PIERDERE, în unele situaţii cauza fiind decesul unor persoane dragi mie.
Pe parcursul anilor, avem impresia că ne-am găsit jumătatea, dar nu întotdeauna este aşa. Despărţirea de un om pe care îl iubeşti, lasă de asemenea un gol, care de data aceasta l-aş numi SINGURĂTATE-INTIMĂ. Pe tema aceasta cuibărită în suflet, am pictat un tablou numit:”logodnică de-a pururi, soţie niciodată”, pe care îl postez aici.
Nu este cazul meu, eu mi-am găsit jumătatea, am trecut de 35 de ani de căsnicie.
Pe parcursul acestor ani, am trecut prin multe faze în care am simţit, din lipsă de comunicare, SINGURĂTATEA-ÎN DOI, la fel de tristă, ca orice fel de singurătate.
Problemele vieţii ne-a readus la normal, prietenia şi puritatea sentimentului iniţial, nu s-a pierdut.
N-aş vrea să spun că mi-e frică de SINGURĂTATEA-SINGURĂ, teamă care stă ascunsă în subconştient. Ştiu însă de la unele persoane, care deşi au copii, după pierderea jumătăţii lor au rămas atât de singure... aceasta fiind cea mai dură, SINGURĂTATEA-DUREROASĂ.
De regulă şi spre norocul unora, această perioadă de viaţă nu este prea lungă.





pictură în ulei, pe sticlă

"Logodnică de-a pururi...soţie niciodată"
Şi-a construit un drum de fier spre inima lui de piatră, dar de prea mult foc...
de iubire, s-a aprins linia ferată !

8 comentarii:

  1. Frumos. Subiectul singuratate este unul actual si dureros. Interesanta abordarea cu calea ferata care arde. Uneori, ar trebui sa arda atat de mult in jurul nostru, incat am crede ca suntem in infern. Si poate ca suntem...

    RăspundețiȘtergere
  2. Foarte frumos ! M-am regasit pe mine, in acest articol bine scris.
    Eu sint la cap.singuratatea-dureroasa de 15 ani.
    Multumesc !
    Odorica

    RăspundețiȘtergere
  3. Elena,
    îţi mulţumesc pentru comentariu.:)
    Când s-a cuibărit în sufletul meu imaginea aceasta, cu mult timp în urmă... aşa credeam şi eu că lumea este un infern, că totul ar fi trebuit să ardă...
    Viaţa mi-a demonstrat că nu-i chiar aşa...:)

    RăspundețiȘtergere
  4. Odorica, draga mea,
    îmi pare rău dacă ţi-am răscolit sufletul, dar te înţeleg şi sunt alături de tine virtual.
    Mulţumesc de apreciere, nu am studiat tema, dar am scris cum am simţit, cum am trăit...:)
    Îţi doresc zile senine!

    RăspundețiȘtergere
  5. HM,la un moment dat cu totii suntem sau vom fi singuri...noroc ca avem acest dar minunat,care se numeste AMINTIRE,si in momente de singuratate ne folosim de ea...si e de mare ajutor.

    RăspundețiȘtergere
  6. Mulţumesc de comentariu!
    Feri tu chiar citeşti... cam tot ce debităm noi pe aici?
    Când te mai ocupi şi de FIRMA TA?
    Lasă amintirile că abia acum începi să le trăieşti!:)
    Spor la lucru şi la bani"!

    RăspundețiȘtergere
  7. :) Mariana,normal ca citesc.Problema e ca de scris nu prea am timp deocamdata.Bafta!

    RăspundețiȘtergere
  8. Mulţumesc Feri,
    şi iar îţi zic: mult succes în pasul pe care l-ai făcut!

    RăspundețiȘtergere