De fapt, cum arată seara mea ideală la sfârşitul unei zile de vineri. Precizez că ar trebui să am un job de căcat, gen 9-17, dar bine plătit pentru ca satisfacţia serii să fie mai profundă.
Ajuns acasă la 17.30-18.00, băgat somn 1 oră, 1 oră jumate. Înfulecat ceva uşor. Făcut duş. Echipare cu nişte haine lejere, gen blugi + cămaşă. Ca să-mi dau importanţă aş lua un sacou sport. Încăţările tot sport, dar decente. Sunat local, confirmat rezervare. Plecat de acasă per pedes. Făcut pe drum aproximativ 1 oră. Ajuns la faţa locului. Coborât două rânduri de trepte pentru a ajunge în local. Lumină difuză, dar difuză rău de tot. Toate mesele ocupate, mai puţin cea rezervată de mine. Nu stă nimeni în picioare. Mesele sunt mici, rotunde, să stea mai mult de 2 persoane la una ar arăta ridicol. În mod normal ar veni cineva să-mi ia comanda, însă aleg să merg la bar. Barmanul să înţeleagă mai mult din gesturi decât din cuvinte ceea ce vreau: un pahar cu 2 degete de whisky, 2 cuburi de gheaţă şi o felie subţire de lămâie. M-aş aşeza la masă cu paharul după mine. Clubul să aibă propria formaţie de jazz. Primele câteva ore ale serii ar trebui să conţină muzică doar un pic mai uşoară decât ceea ce ar urma, ceva care să te introducă în atmosferă şi să te facă să zâmbeşti. Ceva de genul…
Nimeni să nu vorbească, nimic nu este urgent, orice ar fi de spus să se spună şoptit în timpul pauzelor luate de trupă. Nu îmi doresc să dau peste cunoscuţi în local, însă dacă zăresc pe cineva cu care am schimbat vreodată mai mult de 2 vorbesc, zâmbesc, ridic paharul şi plec puţin capul, toate într-o asemenea manieră încât să înţeleagă că nu doresc să mi se alăture. Pe la ora 1-2 dimineaţă oamenii deja încep să-şi ia tălpăşiţa cu gândul că a fost o seară frumoasă, intimă, fără să realizeze că asul din mâneca formaţiei încă nu a fost aruncat pe masă. Pe la ora 3 localul este cel puţin pe jumătate gol, cele mai multe mese “adăpostind” doar o persoană. Atmosfera este încărcată de un fum gros de ţigară, însă la ora aceea deja nu mai respir aer, ci muzică. Am deja câteva pahare de whisky la bord, însă nu-mi vine să mă urc pe masă şi să dau din buric. Între timp, am renunţat la lămâie, însă gheaţa rămâne acolo, nu sunt destul de “bărbat” ca să-l beau sec, plus că-mi place cum sună “whisky on the rocks”.
Trupa se conformează orei înaintate şi, deşi n-ar mai fi nevoie, apelează şi la ultimul atuu.
Deja cuvintele sunt de prisos. Nici măcar sentimentul nu-l poţi denumi. Pur şi simplu totul se simte acolo la locul lui. În jur de ora 6 trupa îi mulţumeşte “publicului” şi anunţă că se retrage. Aş vrea să existe o modalitate prin care să-i fac să înţeleagă cât de mult a însemnat şi înseamnă muzica lor pentru mine.
Ies afară unde soarele mă face să realizez câte ore au trecut. Străzile sunt pustii. O iau pe Adriana de mână şi o sărut pe obraz. N-am schimbat o vorbă toată noaptea, dar ne-am intersectat privirile de câteva ori şi pentru noi e mai mult decât de ajuns. Nu trebuia să fie neapărat, dar mă bucur că e sâmbătă. Seara trecută mi-a încărcat bateriile pentru încă o săptămână. Mergem pe jos până acasă şi somn. Cel mai dulce somn!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu