:: L-am salutat pe Gheorghe Gheorghiu Dej

Titlu: L-am salutat pe Gheorghe Gheorghiu Dej
Autor:: http://sictireli.wordpress.com/
Articol: L-am salutat pe Gheorghe Gheorghiu Dej
Scris de Sictireli pe 02/23/2010

Butonând de colo colo, am ajuns pe blogul http://pasipa-uri.blogspot.com/ unde mi-a atras atenţia o poveste legată de moartea fostului lider comunist Gheorghe Gheorghiu Dej. Povestea poarta titlul "Am plâns după Gheorghe Gheorghiu Dej", publicat de Heramariana. Instantaneu mi-am amintit cum şi de ce l-am salutat eu pe Gheorghiu Dej.
Intrasem în contact cu numele lui Dej prin intermediul unui fel de joc bazat pe alfabet, pe cuvinte, primit de la părinţii mei pe la vârsta de 7. I-am reţinut numele pentru că avea mute ghe- uri în nume. Nu ştiam să mai existe vreunul să-l depăşească.
În anul în care a murit G.G. Dej abia ce primisem dreptul să mă jur pe "cuvântul de pionier". Îmi amintesc faptul că tovarăşa învăţătoare a intrat în clasă cu o faţă de înmormântare (la cum arăta nici nu a făcut un efort deosebit să arate ca un cadavru) şi ne-a spus ca a doua zi să venim la şcoală, obligatoriu, în costum de pionier, frumos, calcat, elegant, curat etc, pentru că vom merge la Muzeul de Istorie din oraş (Giurgiu) să aducem un ultim omagiu Tovarăşului Dej (Nu ne-a spus chiar aşa: "un ultim omagiu", că nu stiam pe atunci ce-i aia un omagiu. Am aflat câţiva ani mai târziu :( ). Cert este că a două zi ne-a încolonat câte doi şi am pornit spre Muzeul de Istorie.
Acolo am fost instruiţi să intrăm în linişte, unul dupa altul, să ne oprim câteva secunde în faţa unui tablou mare, cu doliu pe colţ şi să salutăm (doar gest) ca pionierii. Sub tablou, pe o masă se aflau depuse multe buchete cu flori. Înainte să intrăm, am primit un ultim sfat: Să nu cumva să vă umfle râsul, că vă rup cu bătaia. (Învăţătoarea noastra era una a draaacuuuu!!!! Mamăăăă! Parca era nevasta Domnului Vucea.) Am ajuns în faţa tabloului îndoliat, din care mă fixa cu privirea un chip ce se dorea a fi a unui om blând – ca să ne pară şi mai rău că a murit -, am salutat "voios" de pionier, repetându-mi în gând de câteva ori: "să nu râzi, să nu râzi, că te bate tovarăşa învăţătoare Minodora cu indicatorul la palmă".
Când am ajuns acasă (trebuie să spuna asta pentru că aşa s-a întâmplat) femeile de pe micuţa mea stradă plângeau şi se întrebau: "ce facem acum?" Asta m-a marcat mai tare ca sfatul tovăraşei învăţătoare. Mulţi ani m-am întrebat: oare de ce plângeau femeile alea? Mă întreb şi acum.
Când a fost ales Ceauşescu, aceleaşi femei spuneau: "o, ce bine că este tânăr şi nu va muri curând". Nu aveau habar cât de târziu avea să moară tânărul lider comunist şi câţi români au plecat de pe lumea asta cu dorinţa să-i supravieţuiască dictatorului măcar o oră.
--
Visitor Ip: 78.96.26.92