AVENTURĂ ÎN BUCEGI

Autor: Doina POPESCU
http://doinapopescu.wordpress.com/

Fiind restricţie DIE(de importanţă excepţională) la aerodrom, i-am lăsat tot cerul patriei lui Ceauşescu şi-am plecat la munte, cabana Padina, via Buşteni.

Fiindcă la acele vremuri studenţii erau săraci dar curajoşi şi iubitori de natură, loc de cazare-ioc!

Adică nici în cameră dar nici în sala de mese, nici pe mese nici pe sub mese.

Cine este familiarizat cu cabanele ştie ce spun, cine nu, habar n-are ce distracţii a pierdut.

Să urci la picioruş pe Jepii Mici era o aventură nu chiar la îndemâna oricui, iar pe fetele neantrenate le sfătuiesc să se abţină.

Deci înţepând norii cu fruntea năduşită am descins la Padina, numai bine să constatăm că nu există locuri de cazare.

Ca să ne tragem sufletul, ne-am aşezat la o masă. Toată lumea mânca copane frumos rumenite cu piure de cartofi.

La cabană aprovizionarea se făcea cu elicopterul, deci totul costa cam de trei ori mai mult decât oriunde în ţară.

Am socotit cu Lulu şi Lucian dar, banii nu ne ajungeau nici măcar de-o porţie ca s-o împărţim.

Înghiţeam în sec cuprinşi de o tristeţe adâncă.

Aveam la noi doar pâine, biscuiţi, ciocolate de un leu jumate- Postăvaru, zise şi rogodele, zahăr, mălai şi cartofi.

Nu ştiu cât au suferit ceilalţi dar, mie copanele alea mi-au rămas gravate pe scufiţă.

Nici nu mai avea importanţă că nu aveam unde dormi: foamea şi pofta se împleteau să ne ia minţile!

Până la urmă, neputincioşi, înfrânţi, am mâncat rogodele cu biscuiţi poftind intens, dramatic copane rumene.

Încheind temporar capitolul mâncare, treaba cu dormitul devenea acută.

Să dormi sub cerul liber, gândeşti că poate ursul nu era cel mai periculos animal din zonă, aşa că am plecat la peştera Ialomicioara.

Nea Nelu, tipul care tăia bilete la intrarea în peşteră ne-a pus gratuit la dispoziţie chioşcul de bilete: trei metri pe trei la 19 suflete aliniate pe jos în saci de dormit.

Dacă aţi deschis vreodată o cutie de şprot sau sardeluţe, ei bine aşa arătam.

A fost o soluţie la acel moment dar pentru seara următoare am căutat alt cuibar.

A dat norocul peste noi şi am găsit locuri la Cornel, la Coteanu.

Cum eram plină de bancuri, l-am cucerit pe Cornel din două vorbe.

Ne-a cazat gratis la confort sporit şi am ţinut-o într-o veselie.

Probabil că dacă se filma, ieşea marathonul mondial al bancurilor.

Ce figură eram eu, poate v-aţi prins până acum din paginile blogului, dar ce personaj fermecător era Cornel!

Ne cazează pe noi, stăm la bancuri şi îi povestim câte-n lună şi-n stele şi punând de-o mămăligă îi povestesc şi de copanele care-mi jucau încă înaintea ochilor.

Zice posnaş: uite eu sunt un mare cărturar şi tocmai am câştigat la poker 18000 de lei. Hai să le mâncăm toate copanele la ăia.

În 1986, 18000 însemna salariul unui profesor pe juma de an.

Renunţăm la mămăligă şi plecăm la cabană.

Întrăm în cabană, toţi aveau copane în farfurie dar, ştiind că o să mâncăm şi noi pe săturate aveam altă dispoziţie.

Coadă ca la balamuc, Cornel dă să se bage-n faţă, că era de-al casei.

Eu îi zic că-mi rămân copanele-n gât dacă mă bag în faţa oamenilor şi ne aşezăm cuminţi la coadă. După vreun ceas jumate dă Dumnezeu şi ajungem în faţă.

Geamul bucătăriei se închide ferm şi definitiv: se terminaseră copanele!

Cu bani în buzunar şi noduri în gât plecăm spre Babele unde terminaseră de două zile copanele.

Bem câte un ness şi Cornel cumpără la bişniţă două cutii de Amigo.

Pe jumătate morcoviţi plecăm spre Padina.

Eu aveam nişte mocasini la care de-atâta urcat pe Jepi mi se tociseră rizurile şi talpa devenise lucioasă.

Pe iarba grasă mă duceam la vale ca pe schiuri.

Eu spuneam un banc alergând la vale, fiindcă nu mă mai puteam opri de la blestematele de încălţări.

Lulu şi Cornel erau la vreo zece metri în spate dar alergau după mine să micşoreze distanţa fiindcă eu spuneam bancuri fără frână:

Iţic avea bilete la mare, dar cum nu i se aprobase concediul, îl rugă pe părietenul lui, Ştrul s-o însoţească pe Rashela.

Ajung cei doi la mare şi Ştrul îi scrie lui Iţic:

Dragă Îţic,

Punctul 1: La mare este cald, frumos, totul este bine.

Punctul 2: Am făcut amor cu Rashela.

Punctul 3: Ce părere ai de punctul 2?

Îţic primeşte Scrisoarea şi îi trimite răspuns lui Ştrul:

Dragă Ştrul,

Punctul 1: Îmi pare bine c-ai făcut amor cu Rashela.

Punctul 2: Rashela are sifilis.

punctul 3 : Ce părere ai de punctul2?

Termin bancul şi nu aud nicio replică.

Mă întorc şi văd un cioban cu-o bâtă care alerga după ei.

Urc panta cât pot de repede şi lămuresc lucrurile înainte să-şi ia băieţii câte o bâtă-n cap.

Ciobanul m-a auzit strigând dar n-a stat s-asculte.

Şi-a imaginat că cei doi vor să mă violeze şi a vrut s-aplice legea muntelui.

Cornel a frecat câte un ness şi ciobanul ne-a spus poveşti până pe seară când, cu părere de rău am pornit la Coteanu.

La Coteanu era de fapt un şantier abandonat şi Cornel, care era electricianul de întreţinere pe toţi munţii în zonă, valorificase în folosul lui barăcile şantierului.

Afacere privată pe picior mare în 1986!

Ne aşteptau un grup de 17 nemţoaice şi-un amărât de neamţ ca să se cazeze. Eu am făcut mămăliga şi Cornel s-a dus s-o facă pe gazda.

S-a întors cu patru pachete de cafea, un cartuş de ţigări şi 3000 de lei, ciufulit şi cu hainele rupte.

Nemţoaicele au considerat derizoriu preţul cerut de Cornel şi au vrut să-i plăteascu musai şi-n natură. El nu şi nu, că era jurat!

Cornel avea un stil personal foarte sănătos: când dădea lovitura la poker, nu mai juca, nu bea, nu fuma şi nu mergea la dame 30 de zile.

Singurul viciu care rămânea în picioare era ness-ul Amigo şi râsul sănătos.

Înaintea mea se cazase acolo delicioasa noastră prietenă, doamna Armăşescu (vezi Opera şi marinarul).

Toată noaptea ne-am povestit reciproc întâmplări trăznite cu doamna Armăşescu.

A doua zi în zori Lulu se duce la râu să ia apă pentru ness. O pune la încălzit dar Cornel o aruncă, ne ia de mână şi ne duce la râu.

Zece metri mai sus de zona unde luase Lulu apa, nemţoaicele şi amărâtul de neamţ se spălau în pielea goală.

Am urcat în susul râului vreo 30 de metri şi am luat apă, apoi am văzut o căprioară ceva mai sus.

Lulu jură că a văzut-o pe căprioară cum face căcărezi în apă dar, Cornel a zis că nu se pune şi că se dezinfectează la fiert.

Am băut ness-urile şi am plecat spre Bucureşti.

Eram fericită că mă întorc la avioanele mele dar, o fărâmă din sufletul meu a rămas definitiv în lumea poveştilor, lumea minunată a lui Cornel de la Coteanu.

De atunci mănânc mereu copane dar, aşa gustoase precum copanele pe care nu le-am mâncat atunci la Padina în vara lui ‘86 n-am mai mâncat niciodată!

Proză afurisită găsiţi şi pe http://doinapopescu.blogspot.com/