Autor: Doina Popescu
Eram elevă în gimnaziu şi aveam un mare necaz. Profu’ meu de mate, pe care-l apreciam pentru capul de matematician, împreună cu un alt prof, în recreaţia mare de la ora trei traversau şoseaua şi se înfundau în Căţeaua Leşinată-o bombă oribilă- la una mică.
Evident, cu vodca Săniuţa-n nas, era adesea violent.
Era un cartier muncitoresc sărac şi mai toţi copii umblau cu tenişii rupţi şi cu treningul cârpit, fiindcă taţii cotizau zilnic la cârciuma ticăloasă.
Taică-meu se ţinea de mare domn şi nu intra niciodată să se compromită la Căţeaua Leşinată.
El era abonat în Viziru, la Pistruiatu’…
Pentru că nu era internet şi nu am reuşit să fac rost de o reţetă pentru confecţionarea unei bombe artizanale, m-am gândit că o soluţie era să-i scriu lui Ceauşescu. Zis şi făcut.
Mi-am cumpărat cerneală chinezească, hârtie de corespondenţă şi un plic elegant şi am formulat o scrisoare pe 6 pagini cu expunere de motive şi cu propunerea de-a transforma stabilimentul într-un loc de joacă pentru copii, fiindcă în cartierele de blocuri erau locuri special amenajate, dar la noi, fiind numai case, ne jucam în mijlocul drumului şi un băieţel de clasa I-a murise lovit de un tractor.
Spre marea mea dezamăgire, Ceauşescu nu mi-a răspuns niciodată la scrisoare dar, din modul ticălos în care s-a purtat diriginta cu mine în toţi cei patru ani de şcoală, bănuiesc că Secu a interceptat scrisoarea şi a chemat-o s-o prelucreze.
După vreo şase luni în care-am fost cu ochii pe madam Olteanu, poştăriţa, mi-am pierdut nădejdea.
Atunci am înţeles că singura modalitate de a închide Căţeaua Leşinată este să ajung preşedintele României.
De fapt niciodată nu am avut ambiţii politice dar, mi se părea singura soluţie să desfiinţez cârciuma blestemată şi mai socoteam şi că preşedintele mănâncă portocale, ciocolată şi muşchi ţigănesc pe săturate, deci părea chiar mişto să ajungi preşedinte!
Timpul a trecut, cu multă strădanie şi alergătură sau din capricii ale destinului visele copilăriei s-au împlinit unul după altul, dar Căţeaua Leşinată a rămas să otrăvească cartierul ani buni.
La un moment dat, Lungu, fostul prim-secretar al Brăilei, devenit primar ales de cetăţeni a început un război personal cu Căţeaua Leşinată şi fiindcă patronii aveau un spate puternic, nu se deranjaseră să scoată niciun fel de autorizaţii de funcţionare. În acest context, Tataia Lungu a reuşit să-nchidă şandramaua după multă agitaţie. Închiderea cârciumilor, bucuria nebunilor!
Alături s-au deschis imediat alte două: o altă bombă de cartier chiar lipită de ea în dreapta şi un chioşc cu “vin pentru acasă”, dar la care se bea şi la botul calului în stânga.
M-am întrebat adesea dacă nu cumva scrisoarea mea pentru Ceauşescu a fost redirecţionată spre primul-secretar…
Ateul Lungu a început să se îngrijească probabil să-şi câştige o funcţie de lider şi pe lumea cealaltă, aşa că a construit la Brăila o catedrală monumentală şi două mănăstiri şi a sprijinit ridicarea unui număr mare de biserici. Probabil, ca să-şi câştige un loc cât mai “călduţ” în Iad, s-a ocupat de închiderea sordidei cârciumi şi tare bine a făcut!
Cert este că într-o zi pe când urcam bagajele în maşină să plec la mare, pe un ziar în care era împachetată o piesă unsuroasă de maşină, probabil un cap de planetară, am văzut un anunţ: Căţeaua Leşinată se vindea la licitaţie!
M-am dus să văd condiţiile de participare la licitaţie, m-am înscris pentru procedură şi Dumnezeu a vrut să o cumpăr eu!
De opt ani ţin Căţeaua Leşinată închisă. Uneori trec şi verific uşa. Beţivii de la cârciuma vecină vin şi mă imploră: Şefa, îndură-te şi deschide Căţeaua Leşinată! Asta-i fericirea noastră! 30 de ani ne-am lăsat salariile aci. Cu votcă târâş şi spălătură de butoaie faci avere! Hai, şefa, suntem nişte beţivani nenorociţi, dar Căţeaua Leşinată-i viaţa noastră!
Şi atunci m-am gândit: domnule, şi când zici c-ai făcut o faptă bună, uite, câtă suferinţă poţi provoca!
Se afișează postările cu eticheta Ceauşescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Ceauşescu. Afișați toate postările
CUM SĂ CÂŞTIGI LA LOZ ÎN PLIC
Autor Doina Popescu
PRIN ’92-93 AVEAM O MASĂ A NOASTRĂ LA MAJESTIC, UNDE MERGEAM RITMIC CU SOŢUL MEU ŞI DOM’ PROFESOR.
DOM PROFESOR, PE CALCULELE MELE AR TREBUI SĂ FIE PROPRIETAR PE VREO DOI PEREŢI DIN MAJESTIC, LA CÂŢI BANI A LĂSAT PE MASĂ DE-A LUNGUL TIMPULUI.
DAR, CUM NU-I DREPTATE PE LUME PROPRIETARII SUNT ALŢII, DENUMIREA CRÂŞMEI S-A SCHIMBAT ŞI S-AU PIERDUT ÎN TIMP ŞI LEGENDELE MAJESTICULUI. BARMAN ERA UN TIP CU PICIOR DE LEMN, GLUMEŢ ŞI PLIN DE POANTE.
FIIND PRIETEN CU DOM’ PROFESOR SE AŞEAZA DES LA MASA NOASTRĂ ŞI NE BUCURAM ÎNTOTDEAUNA DE PREZENŢA LUI, CĂ DACĂ NU PRINDEAI BILETE VIS-A-VIS LA TĂNASE, CU EL TE DISTRAI LA FEL DE BINE.
DECI, SE AŞEAZĂ OMUL ŞI BEA UN PAHAR CU NOI ŞI APARE UN VÂNZĂTOR DE LOZ ÎN PLIC.
MARE DEVER-MARE, TOATĂ LUMEA CUMPĂRĂ LOZURI ÎN RESTAURANT ŞI CÂŞTIGĂ NIMIC, NUMAI BARMANUL NOSTRU ZICE: MĂ, IO-ŢI FAC VÂNZARE, MĂ CUNOŞTI! DA’ TRE SĂ MĂ DUC LA BUDĂ SĂ PUN MÂNA PE RÂLĂ, CA SĂ-L DIBUIESC P-ĂLA CU BANU’ GROS.
ŞI PLEACĂ OMU’ ŞONTÂC-ŞONTÂC LA BUDĂ. SE ÎNTOARCE RÂZÂD ŞI TRAGE UN LOZ: ZECE MII! SALARIUL UNUI PROFESOR ERA 5700 IMPOZABIL. DIN BUZUNARUL DE LA CĂMAŞĂ SCOATE UN TEANC DE LOZURI CÂŞTIGĂTOARE ŞI-L PUNE ŞI PE ACESTA PESTE.
ZIC:
-CE FACI NENE, LE ŢII LA SARE?
-EI, IO CU PICIORU’ MEU DE CHERESTEA MĂ MIŞC MAI GREU! MĂ DUC LA BIROURI LA LOTO NUMAI CÂND SE STRÂNG VREO 20! UITE, ZICE, N-AM DECÂT VREO 18 ŞI CU ĂSTA 19. ÎMI MAI TREBUIE UNU’.
-PĂI MAI TRAGE UNU’!
-MOŞULE, MĂ AŞTEPŢI SĂ MĂ MAI DUC ODATĂ SĂ PUN MÂNA PE RÂLĂ?
-POT SĂ ZIC NU, LA CE BOIER EŞTI MATA?
VINE BARMANUL, TRAGE LOZUL, ZECE MII!
-NENE, AŞA NOROC PORCESC IO N-AM VĂZUT ÎN VIAŢA MEA! ASTA-I GĂINUŞA CU OUĂ DE AUR! SĂ UMBLI CU BODYGUARZI DUPĂ MATA, CĂ DACĂ TE AFLĂ ĂŞTIA ŢI-O TAIE ŞI ŢI-O BAGĂ ÎN FORMOL CA SĂ AIBĂ SURSĂ VEŞNICĂ DE CÂŞTIG.
-AŞA-I FATĂ! BINE ZICI! AM ÎMBĂTRÂNIT ŞI A RĂMAS O BIATĂ GĂINUŞĂ! PE CÂND ERA COCOŞU’ DITAI ÎN PUTERE, CÂND PUNEAM MÂNA, NUMAI DACII 1300 TRĂGEAM. TOŢI DOCTORII ŞI ŞEFII DE APROZAR ŞI DE CÂRCIUMI MĂ CĂUTAU!
LE ERA FRICĂ SĂ-ŞI SCOATĂ BANII LA VEDERE CĂ-I LEGA CU LEGEA 18 ŞI VENEAU LA MINE SĂ CUMPERE LOZUL CA SĂ AIBĂ ACOPERIRE PE MAŞINI.
CÂND A VENIT REVOLUŢIA ŞI AM VĂZUT CASA LU’ NEA NICU LA TELEVIZOR, AM ZIS CĂ CEAŞCĂ ĂSTA A FOST UN MARE FRAIER!
PĂI, IO LA VIAŢA MEA, AM VĂZUT PE LA BOSU’ DE LA HALĂ ŞI LA ŞEFI DE CÂRCIUMĂ CĂŞI DE ZECE ORI MAI MESERIAŞE CA ALE ÎMPUŞCATULUI!
PE ONOAREA MEA DE BEŢIVAN!
PRIN ’92-93 AVEAM O MASĂ A NOASTRĂ LA MAJESTIC, UNDE MERGEAM RITMIC CU SOŢUL MEU ŞI DOM’ PROFESOR.
DOM PROFESOR, PE CALCULELE MELE AR TREBUI SĂ FIE PROPRIETAR PE VREO DOI PEREŢI DIN MAJESTIC, LA CÂŢI BANI A LĂSAT PE MASĂ DE-A LUNGUL TIMPULUI.
DAR, CUM NU-I DREPTATE PE LUME PROPRIETARII SUNT ALŢII, DENUMIREA CRÂŞMEI S-A SCHIMBAT ŞI S-AU PIERDUT ÎN TIMP ŞI LEGENDELE MAJESTICULUI. BARMAN ERA UN TIP CU PICIOR DE LEMN, GLUMEŢ ŞI PLIN DE POANTE.
FIIND PRIETEN CU DOM’ PROFESOR SE AŞEAZA DES LA MASA NOASTRĂ ŞI NE BUCURAM ÎNTOTDEAUNA DE PREZENŢA LUI, CĂ DACĂ NU PRINDEAI BILETE VIS-A-VIS LA TĂNASE, CU EL TE DISTRAI LA FEL DE BINE.
DECI, SE AŞEAZĂ OMUL ŞI BEA UN PAHAR CU NOI ŞI APARE UN VÂNZĂTOR DE LOZ ÎN PLIC.
MARE DEVER-MARE, TOATĂ LUMEA CUMPĂRĂ LOZURI ÎN RESTAURANT ŞI CÂŞTIGĂ NIMIC, NUMAI BARMANUL NOSTRU ZICE: MĂ, IO-ŢI FAC VÂNZARE, MĂ CUNOŞTI! DA’ TRE SĂ MĂ DUC LA BUDĂ SĂ PUN MÂNA PE RÂLĂ, CA SĂ-L DIBUIESC P-ĂLA CU BANU’ GROS.
ŞI PLEACĂ OMU’ ŞONTÂC-ŞONTÂC LA BUDĂ. SE ÎNTOARCE RÂZÂD ŞI TRAGE UN LOZ: ZECE MII! SALARIUL UNUI PROFESOR ERA 5700 IMPOZABIL. DIN BUZUNARUL DE LA CĂMAŞĂ SCOATE UN TEANC DE LOZURI CÂŞTIGĂTOARE ŞI-L PUNE ŞI PE ACESTA PESTE.
ZIC:
-CE FACI NENE, LE ŢII LA SARE?
-EI, IO CU PICIORU’ MEU DE CHERESTEA MĂ MIŞC MAI GREU! MĂ DUC LA BIROURI LA LOTO NUMAI CÂND SE STRÂNG VREO 20! UITE, ZICE, N-AM DECÂT VREO 18 ŞI CU ĂSTA 19. ÎMI MAI TREBUIE UNU’.
-PĂI MAI TRAGE UNU’!
-MOŞULE, MĂ AŞTEPŢI SĂ MĂ MAI DUC ODATĂ SĂ PUN MÂNA PE RÂLĂ?
-POT SĂ ZIC NU, LA CE BOIER EŞTI MATA?
VINE BARMANUL, TRAGE LOZUL, ZECE MII!
-NENE, AŞA NOROC PORCESC IO N-AM VĂZUT ÎN VIAŢA MEA! ASTA-I GĂINUŞA CU OUĂ DE AUR! SĂ UMBLI CU BODYGUARZI DUPĂ MATA, CĂ DACĂ TE AFLĂ ĂŞTIA ŢI-O TAIE ŞI ŢI-O BAGĂ ÎN FORMOL CA SĂ AIBĂ SURSĂ VEŞNICĂ DE CÂŞTIG.
-AŞA-I FATĂ! BINE ZICI! AM ÎMBĂTRÂNIT ŞI A RĂMAS O BIATĂ GĂINUŞĂ! PE CÂND ERA COCOŞU’ DITAI ÎN PUTERE, CÂND PUNEAM MÂNA, NUMAI DACII 1300 TRĂGEAM. TOŢI DOCTORII ŞI ŞEFII DE APROZAR ŞI DE CÂRCIUMI MĂ CĂUTAU!
LE ERA FRICĂ SĂ-ŞI SCOATĂ BANII LA VEDERE CĂ-I LEGA CU LEGEA 18 ŞI VENEAU LA MINE SĂ CUMPERE LOZUL CA SĂ AIBĂ ACOPERIRE PE MAŞINI.
CÂND A VENIT REVOLUŢIA ŞI AM VĂZUT CASA LU’ NEA NICU LA TELEVIZOR, AM ZIS CĂ CEAŞCĂ ĂSTA A FOST UN MARE FRAIER!
PĂI, IO LA VIAŢA MEA, AM VĂZUT PE LA BOSU’ DE LA HALĂ ŞI LA ŞEFI DE CÂRCIUMĂ CĂŞI DE ZECE ORI MAI MESERIAŞE CA ALE ÎMPUŞCATULUI!
PE ONOAREA MEA DE BEŢIVAN!
AVENTURĂ ÎN BUCEGI
Autor: Doina POPESCU
http://doinapopescu.wordpress.com/
Fiind restricţie DIE(de importanţă excepţională) la aerodrom, i-am lăsat tot cerul patriei lui Ceauşescu şi-am plecat la munte, cabana Padina, via Buşteni.
Fiindcă la acele vremuri studenţii erau săraci dar curajoşi şi iubitori de natură, loc de cazare-ioc!
Adică nici în cameră dar nici în sala de mese, nici pe mese nici pe sub mese.
Cine este familiarizat cu cabanele ştie ce spun, cine nu, habar n-are ce distracţii a pierdut.
Să urci la picioruş pe Jepii Mici era o aventură nu chiar la îndemâna oricui, iar pe fetele neantrenate le sfătuiesc să se abţină.
Deci înţepând norii cu fruntea năduşită am descins la Padina, numai bine să constatăm că nu există locuri de cazare.
Ca să ne tragem sufletul, ne-am aşezat la o masă. Toată lumea mânca copane frumos rumenite cu piure de cartofi.
La cabană aprovizionarea se făcea cu elicopterul, deci totul costa cam de trei ori mai mult decât oriunde în ţară.
Am socotit cu Lulu şi Lucian dar, banii nu ne ajungeau nici măcar de-o porţie ca s-o împărţim.
Înghiţeam în sec cuprinşi de o tristeţe adâncă.
Aveam la noi doar pâine, biscuiţi, ciocolate de un leu jumate- Postăvaru, zise şi rogodele, zahăr, mălai şi cartofi.
Nu ştiu cât au suferit ceilalţi dar, mie copanele alea mi-au rămas gravate pe scufiţă.
Nici nu mai avea importanţă că nu aveam unde dormi: foamea şi pofta se împleteau să ne ia minţile!
Până la urmă, neputincioşi, înfrânţi, am mâncat rogodele cu biscuiţi poftind intens, dramatic copane rumene.
Încheind temporar capitolul mâncare, treaba cu dormitul devenea acută.
Să dormi sub cerul liber, gândeşti că poate ursul nu era cel mai periculos animal din zonă, aşa că am plecat la peştera Ialomicioara.
Nea Nelu, tipul care tăia bilete la intrarea în peşteră ne-a pus gratuit la dispoziţie chioşcul de bilete: trei metri pe trei la 19 suflete aliniate pe jos în saci de dormit.
Dacă aţi deschis vreodată o cutie de şprot sau sardeluţe, ei bine aşa arătam.
A fost o soluţie la acel moment dar pentru seara următoare am căutat alt cuibar.
A dat norocul peste noi şi am găsit locuri la Cornel, la Coteanu.
Cum eram plină de bancuri, l-am cucerit pe Cornel din două vorbe.
Ne-a cazat gratis la confort sporit şi am ţinut-o într-o veselie.
Probabil că dacă se filma, ieşea marathonul mondial al bancurilor.
Ce figură eram eu, poate v-aţi prins până acum din paginile blogului, dar ce personaj fermecător era Cornel!
Ne cazează pe noi, stăm la bancuri şi îi povestim câte-n lună şi-n stele şi punând de-o mămăligă îi povestesc şi de copanele care-mi jucau încă înaintea ochilor.
Zice posnaş: uite eu sunt un mare cărturar şi tocmai am câştigat la poker 18000 de lei. Hai să le mâncăm toate copanele la ăia.
În 1986, 18000 însemna salariul unui profesor pe juma de an.
Renunţăm la mămăligă şi plecăm la cabană.
Întrăm în cabană, toţi aveau copane în farfurie dar, ştiind că o să mâncăm şi noi pe săturate aveam altă dispoziţie.
Coadă ca la balamuc, Cornel dă să se bage-n faţă, că era de-al casei.
Eu îi zic că-mi rămân copanele-n gât dacă mă bag în faţa oamenilor şi ne aşezăm cuminţi la coadă. După vreun ceas jumate dă Dumnezeu şi ajungem în faţă.
Geamul bucătăriei se închide ferm şi definitiv: se terminaseră copanele!
Cu bani în buzunar şi noduri în gât plecăm spre Babele unde terminaseră de două zile copanele.
Bem câte un ness şi Cornel cumpără la bişniţă două cutii de Amigo.
Pe jumătate morcoviţi plecăm spre Padina.
Eu aveam nişte mocasini la care de-atâta urcat pe Jepi mi se tociseră rizurile şi talpa devenise lucioasă.
Pe iarba grasă mă duceam la vale ca pe schiuri.
Eu spuneam un banc alergând la vale, fiindcă nu mă mai puteam opri de la blestematele de încălţări.
Lulu şi Cornel erau la vreo zece metri în spate dar alergau după mine să micşoreze distanţa fiindcă eu spuneam bancuri fără frână:
Iţic avea bilete la mare, dar cum nu i se aprobase concediul, îl rugă pe părietenul lui, Ştrul s-o însoţească pe Rashela.
Ajung cei doi la mare şi Ştrul îi scrie lui Iţic:
Dragă Îţic,
Punctul 1: La mare este cald, frumos, totul este bine.
Punctul 2: Am făcut amor cu Rashela.
Punctul 3: Ce părere ai de punctul 2?
Îţic primeşte Scrisoarea şi îi trimite răspuns lui Ştrul:
Dragă Ştrul,
Punctul 1: Îmi pare bine c-ai făcut amor cu Rashela.
Punctul 2: Rashela are sifilis.
punctul 3 : Ce părere ai de punctul2?
Termin bancul şi nu aud nicio replică.
Mă întorc şi văd un cioban cu-o bâtă care alerga după ei.
Urc panta cât pot de repede şi lămuresc lucrurile înainte să-şi ia băieţii câte o bâtă-n cap.
Ciobanul m-a auzit strigând dar n-a stat s-asculte.
Şi-a imaginat că cei doi vor să mă violeze şi a vrut s-aplice legea muntelui.
Cornel a frecat câte un ness şi ciobanul ne-a spus poveşti până pe seară când, cu părere de rău am pornit la Coteanu.
La Coteanu era de fapt un şantier abandonat şi Cornel, care era electricianul de întreţinere pe toţi munţii în zonă, valorificase în folosul lui barăcile şantierului.
Afacere privată pe picior mare în 1986!
Ne aşteptau un grup de 17 nemţoaice şi-un amărât de neamţ ca să se cazeze. Eu am făcut mămăliga şi Cornel s-a dus s-o facă pe gazda.
S-a întors cu patru pachete de cafea, un cartuş de ţigări şi 3000 de lei, ciufulit şi cu hainele rupte.
Nemţoaicele au considerat derizoriu preţul cerut de Cornel şi au vrut să-i plăteascu musai şi-n natură. El nu şi nu, că era jurat!
Cornel avea un stil personal foarte sănătos: când dădea lovitura la poker, nu mai juca, nu bea, nu fuma şi nu mergea la dame 30 de zile.
Singurul viciu care rămânea în picioare era ness-ul Amigo şi râsul sănătos.
Înaintea mea se cazase acolo delicioasa noastră prietenă, doamna Armăşescu (vezi Opera şi marinarul).
Toată noaptea ne-am povestit reciproc întâmplări trăznite cu doamna Armăşescu.
A doua zi în zori Lulu se duce la râu să ia apă pentru ness. O pune la încălzit dar Cornel o aruncă, ne ia de mână şi ne duce la râu.
Zece metri mai sus de zona unde luase Lulu apa, nemţoaicele şi amărâtul de neamţ se spălau în pielea goală.
Am urcat în susul râului vreo 30 de metri şi am luat apă, apoi am văzut o căprioară ceva mai sus.
Lulu jură că a văzut-o pe căprioară cum face căcărezi în apă dar, Cornel a zis că nu se pune şi că se dezinfectează la fiert.
Am băut ness-urile şi am plecat spre Bucureşti.
Eram fericită că mă întorc la avioanele mele dar, o fărâmă din sufletul meu a rămas definitiv în lumea poveştilor, lumea minunată a lui Cornel de la Coteanu.
De atunci mănânc mereu copane dar, aşa gustoase precum copanele pe care nu le-am mâncat atunci la Padina în vara lui ‘86 n-am mai mâncat niciodată!
Proză afurisită găsiţi şi pe http://doinapopescu.blogspot.com/
http://doinapopescu.wordpress.com/
Fiind restricţie DIE(de importanţă excepţională) la aerodrom, i-am lăsat tot cerul patriei lui Ceauşescu şi-am plecat la munte, cabana Padina, via Buşteni.
Fiindcă la acele vremuri studenţii erau săraci dar curajoşi şi iubitori de natură, loc de cazare-ioc!
Adică nici în cameră dar nici în sala de mese, nici pe mese nici pe sub mese.
Cine este familiarizat cu cabanele ştie ce spun, cine nu, habar n-are ce distracţii a pierdut.
Să urci la picioruş pe Jepii Mici era o aventură nu chiar la îndemâna oricui, iar pe fetele neantrenate le sfătuiesc să se abţină.
Deci înţepând norii cu fruntea năduşită am descins la Padina, numai bine să constatăm că nu există locuri de cazare.
Ca să ne tragem sufletul, ne-am aşezat la o masă. Toată lumea mânca copane frumos rumenite cu piure de cartofi.
La cabană aprovizionarea se făcea cu elicopterul, deci totul costa cam de trei ori mai mult decât oriunde în ţară.
Am socotit cu Lulu şi Lucian dar, banii nu ne ajungeau nici măcar de-o porţie ca s-o împărţim.
Înghiţeam în sec cuprinşi de o tristeţe adâncă.
Aveam la noi doar pâine, biscuiţi, ciocolate de un leu jumate- Postăvaru, zise şi rogodele, zahăr, mălai şi cartofi.
Nu ştiu cât au suferit ceilalţi dar, mie copanele alea mi-au rămas gravate pe scufiţă.
Nici nu mai avea importanţă că nu aveam unde dormi: foamea şi pofta se împleteau să ne ia minţile!
Până la urmă, neputincioşi, înfrânţi, am mâncat rogodele cu biscuiţi poftind intens, dramatic copane rumene.
Încheind temporar capitolul mâncare, treaba cu dormitul devenea acută.
Să dormi sub cerul liber, gândeşti că poate ursul nu era cel mai periculos animal din zonă, aşa că am plecat la peştera Ialomicioara.
Nea Nelu, tipul care tăia bilete la intrarea în peşteră ne-a pus gratuit la dispoziţie chioşcul de bilete: trei metri pe trei la 19 suflete aliniate pe jos în saci de dormit.
Dacă aţi deschis vreodată o cutie de şprot sau sardeluţe, ei bine aşa arătam.
A fost o soluţie la acel moment dar pentru seara următoare am căutat alt cuibar.
A dat norocul peste noi şi am găsit locuri la Cornel, la Coteanu.
Cum eram plină de bancuri, l-am cucerit pe Cornel din două vorbe.
Ne-a cazat gratis la confort sporit şi am ţinut-o într-o veselie.
Probabil că dacă se filma, ieşea marathonul mondial al bancurilor.
Ce figură eram eu, poate v-aţi prins până acum din paginile blogului, dar ce personaj fermecător era Cornel!
Ne cazează pe noi, stăm la bancuri şi îi povestim câte-n lună şi-n stele şi punând de-o mămăligă îi povestesc şi de copanele care-mi jucau încă înaintea ochilor.
Zice posnaş: uite eu sunt un mare cărturar şi tocmai am câştigat la poker 18000 de lei. Hai să le mâncăm toate copanele la ăia.
În 1986, 18000 însemna salariul unui profesor pe juma de an.
Renunţăm la mămăligă şi plecăm la cabană.
Întrăm în cabană, toţi aveau copane în farfurie dar, ştiind că o să mâncăm şi noi pe săturate aveam altă dispoziţie.
Coadă ca la balamuc, Cornel dă să se bage-n faţă, că era de-al casei.
Eu îi zic că-mi rămân copanele-n gât dacă mă bag în faţa oamenilor şi ne aşezăm cuminţi la coadă. După vreun ceas jumate dă Dumnezeu şi ajungem în faţă.
Geamul bucătăriei se închide ferm şi definitiv: se terminaseră copanele!
Cu bani în buzunar şi noduri în gât plecăm spre Babele unde terminaseră de două zile copanele.
Bem câte un ness şi Cornel cumpără la bişniţă două cutii de Amigo.
Pe jumătate morcoviţi plecăm spre Padina.
Eu aveam nişte mocasini la care de-atâta urcat pe Jepi mi se tociseră rizurile şi talpa devenise lucioasă.
Pe iarba grasă mă duceam la vale ca pe schiuri.
Eu spuneam un banc alergând la vale, fiindcă nu mă mai puteam opri de la blestematele de încălţări.
Lulu şi Cornel erau la vreo zece metri în spate dar alergau după mine să micşoreze distanţa fiindcă eu spuneam bancuri fără frână:
Iţic avea bilete la mare, dar cum nu i se aprobase concediul, îl rugă pe părietenul lui, Ştrul s-o însoţească pe Rashela.
Ajung cei doi la mare şi Ştrul îi scrie lui Iţic:
Dragă Îţic,
Punctul 1: La mare este cald, frumos, totul este bine.
Punctul 2: Am făcut amor cu Rashela.
Punctul 3: Ce părere ai de punctul 2?
Îţic primeşte Scrisoarea şi îi trimite răspuns lui Ştrul:
Dragă Ştrul,
Punctul 1: Îmi pare bine c-ai făcut amor cu Rashela.
Punctul 2: Rashela are sifilis.
punctul 3 : Ce părere ai de punctul2?
Termin bancul şi nu aud nicio replică.
Mă întorc şi văd un cioban cu-o bâtă care alerga după ei.
Urc panta cât pot de repede şi lămuresc lucrurile înainte să-şi ia băieţii câte o bâtă-n cap.
Ciobanul m-a auzit strigând dar n-a stat s-asculte.
Şi-a imaginat că cei doi vor să mă violeze şi a vrut s-aplice legea muntelui.
Cornel a frecat câte un ness şi ciobanul ne-a spus poveşti până pe seară când, cu părere de rău am pornit la Coteanu.
La Coteanu era de fapt un şantier abandonat şi Cornel, care era electricianul de întreţinere pe toţi munţii în zonă, valorificase în folosul lui barăcile şantierului.
Afacere privată pe picior mare în 1986!
Ne aşteptau un grup de 17 nemţoaice şi-un amărât de neamţ ca să se cazeze. Eu am făcut mămăliga şi Cornel s-a dus s-o facă pe gazda.
S-a întors cu patru pachete de cafea, un cartuş de ţigări şi 3000 de lei, ciufulit şi cu hainele rupte.
Nemţoaicele au considerat derizoriu preţul cerut de Cornel şi au vrut să-i plăteascu musai şi-n natură. El nu şi nu, că era jurat!
Cornel avea un stil personal foarte sănătos: când dădea lovitura la poker, nu mai juca, nu bea, nu fuma şi nu mergea la dame 30 de zile.
Singurul viciu care rămânea în picioare era ness-ul Amigo şi râsul sănătos.
Înaintea mea se cazase acolo delicioasa noastră prietenă, doamna Armăşescu (vezi Opera şi marinarul).
Toată noaptea ne-am povestit reciproc întâmplări trăznite cu doamna Armăşescu.
A doua zi în zori Lulu se duce la râu să ia apă pentru ness. O pune la încălzit dar Cornel o aruncă, ne ia de mână şi ne duce la râu.
Zece metri mai sus de zona unde luase Lulu apa, nemţoaicele şi amărâtul de neamţ se spălau în pielea goală.
Am urcat în susul râului vreo 30 de metri şi am luat apă, apoi am văzut o căprioară ceva mai sus.
Lulu jură că a văzut-o pe căprioară cum face căcărezi în apă dar, Cornel a zis că nu se pune şi că se dezinfectează la fiert.
Am băut ness-urile şi am plecat spre Bucureşti.
Eram fericită că mă întorc la avioanele mele dar, o fărâmă din sufletul meu a rămas definitiv în lumea poveştilor, lumea minunată a lui Cornel de la Coteanu.
De atunci mănânc mereu copane dar, aşa gustoase precum copanele pe care nu le-am mâncat atunci la Padina în vara lui ‘86 n-am mai mâncat niciodată!
Proză afurisită găsiţi şi pe http://doinapopescu.blogspot.com/
OPERA ŞI APROZARUL
fragment din romanul ARDEI IUŢI
Autor Doina Popescu
ISBN 978-606-92308-2-4
Să pleci din România într-o excursie peste hotare era aproape o himeră. Cu şpagă şi pile grele, abia dacă te lipeai de o excursie prin O.N.T. în vreo ţară socialistă prietenă. Eu fiind marinar, văzusem lumea de la un capăt la altul şi în concedii voiam să simt pământul patriei sub picioare. Dar, te pui cu dracul de nevastă? Ajung în port la Constanţa şi mă întâmpină nevasta cu un vecin cu maşina, că de, eram persoană importantă, venisem cu buful. Aşa era ritualul! Când veneam din voiaj eram întâmpinat în port şi luat cu maşina mică, când plecam în voiaj luam trenul singurel. Până să despachetez în bătătură, nevastă-mea îmi ia ligheanul de apă în care-mi băgasem picioarele şi zice:
- Bărbate, lasă mărunţişurile că mâine la trei dimineaţa tre’ să fim în Bucureşti, că avem bilete în excursie la PRAGA. Până să mă dezmeticesc, vecinul, săritor şi speculant ne ia în Dacie şi ne repede în Bucureşti. Ajungem la timp şi nevastă-mea este îmbarcată într-un autocar care pleacă imediat. Mi se spune cu nonşalanţă că s-a produs o încurcătură şi că eu sunt planificat la un alt autocar care pleacă peste trei ore. Ghidul îmi face pişicher cu ochiul şi zice:
- Marinare, să dai un whisky că te-am scăpat de matracucă. Uite, de consolare o să stai cu doamna doctor inginer Armăşescu, o doamnă fină, intelectuală de mare clasă, nevasta savantului Armăşescu. Nici dacă ai călători cu Stela Popescu, Tamara Buciuceanu şi Draga Olteanu Matei la un loc nu te-ai distra atât de bine!
Nu trec două ore şi simpatica mea vecină de scaun îmi explică franc: a dat şpagă pentru mine şi vrea un companion vesel şi care să se descurce lejer în limbi străine. Fiind marinar eram singurul corespunzător din listele O.N.T.-ului şi aveam şi poză mişto, color.
Uit repede de pierduta mea nevastă şi mă distrez copios în compania acestei doamne. Strajnică muiere! Dacă eram oleacă mai şcolit şi nu un pârlit de marinar îmi încercam norocul şi o ceream de nevastă. Timpul trece în veselie şi ajungem la Praga. Ghidul îmi explică vesel că nu e cazul să-mi caut nevasta, că a îmbarcat-o în autocarul de Karlovy-Vary şi ne vom reîntâlni în România. Pagubă-n ciuperci!
Bat oraşul voios cărând sacoşile cu suveniruri ale Armăşeascăi, îmi tocesc pingelele prin palate şi prin toate muzeele. În restaurante şi cafenele, doamna plăteşte şi îi umple de bacşişuri pe ospătari. Se opreşte în faţa unui afiş şi zice: Amigo, sper că ai frac la tine, că deseară mergem la operă! Şi închide gura că-ţi strălucesc piuliţele ca la bulibaşă şi ne jefuiesc ăştia pe aici.
- Sărut mâinile, madam, da’ io n-am decât blugi, slip şi trening la mine şi n-am fost în viaţa mea la operă îi zic.
- Atunci trebuie să mergem negreşit. Închiriem imediat un smoking. Eu mi-am cumpărat o rochie splendidă şi la Bucureşti o fac geloasă pe Ceauşeasca dacă o îmbrac. Acum am ocazia şi vreau să profit din plin. O să vezi- o s-o concurez pe CARMEN!
La hotel madam m-a vizitat oleacă prin cameră, că de: cine era să-mi puie papionul şi na, că am întârziat la operă!
Opera începută… O cucuană înfoiată ca un curcan îşi prinsese pesemne mâna la uşă, că ţipa de te umplea mila. Sala plină ochi. Plasatoarea ne spune să stăm în picioare lângă pereţi până la pauză, dar doamna Armăşescu vede în mijloc o lojă mare absolut goală şi zice: Hai că avem noroc! Eu care n-am mai fost la operă eram mai sfios, dar ea zice: Dragă, doar
n-am dat o mie de dolari pe rochia asta ca să rezem pereţii cu ea! Hai la lojă că asta-i de nasul nostru!
Loja… lucru boieresc! Covoare moi, fotolii împărăteşti, pluşuri, un tablou uriaş cu un încruntat într-o poză color, steaguri crucişe, ciucuri, fireturi, tot ce vrei. Cât căscam eu ochii uimit de atâta frumuseţe, artista cu mâna prinsă la uşă se opreşte din cântat, zice ceva în ceaha-păsărească şi toată sala se ridică în picioare şi începe să aplaude întoarsă spre noi. Uşa la lojă se deschide şi o duduie aduce un coş mare de flori. Eu muream de ruşine, dar madam Armăşescu era dea dreptul fericită. Făcea bezele şi reverenţe de parcă era de la curtea lui Napoleon. Mie mi se cam zbătea un ochi şi nu-mi mirosea a bine, că prea era ca într-un basm cu zâne. Dă domnul şi iau ăştia reflectorul de pe noi şi spectacolul merge mai departe. La pauză acelaşi circ, tot poporul cu geana pe noi, că nici la budă nu ne-am putut duce de atâtea aplauze. Madam Armăşescu se cam săturase de zâmbit şi zice:
Marinarule, când sting ăştia lumina o virăm la toaletă, că altfel le fac un pocinog şi fac pipi aici în lojă în vasul cu flori. Dă Domnul şi începe actul următor şi plecăm la budă. Sala iar în picioare ne aplaudă un sfert de oră. Ne vedem cu chiu cu vai la toalete, dar ca un drac, nu le găsim decât pe cele de bărbaţi. Doamna Armăşescu zice că nu importă şi intrăm amândoi la bărbaţi. La ieşire suntem înconjuraţi de un grup de urâţi în costume ponosite, conduşi de un ciudat cu ochii albaştri, negricios şi pirpiriu care venise cu noi în autocar. Din două vorbe pricepem că este securistul grupului şi mârâind periculos ne bagă într-o maşină. Doamna protestează că vrea să vadă finalul operei, dar negriciosul e de bronz. Ajungem la ambasada României şi ambasadorul împreună cu securiştii ne încolţesc.
- Ce-aţi căutat în loja prezidenţială, bă, caraghioşilor? V-aţi ras pe bot! Nu mai vedeţi paşaport în veci! Tu marinarule o să mai navighezi în cadă! Iar tu madam, care eşti capul răutăţilor ai terminat-o cu shopping la Paris! I-ai tăiat macaroana şi lu’ bărbac-tu! Nu mai pleacă la nici un congres! Kaput!
- Ia ascultă, obrăznicătură, în fond ce acuze mi se aduc? Am plătit bilet în mod corect şi mi-am pus fundul pe un scaun! Unde-i crima?
- Ce-ai căutat madam în loja oficială?
- Da de unde să ştiu eu suflete că aia-i loja oficială?
- Păi n-ai văzut tabloul preşedintelui?
- Ei, aş! La noi, tabloul lui tovarăşul este pus şi la aprozar!
Înţepenesc toţi. Pe mine mă trec toate năduşelile. Adio voiaje! Adio libertate! Ambasadorul scoate o batistă mare cât o faţă de pernă, îşi şterge chelia transpirată şi ne dă roată ca la nişte animale de circ.
Sună telefonul.
- Să trăiţi tovarăşe secretar general. Da! Exact cum aţi auzit! A făcut bezele din loja oficială!
- ….
- Da? N-a scăpat nici un ambasador de întâlniri în miez de noapte cu tovarăşa Armăşescu? Nu, n-am făcut încă infarct, dar nici mult nu mai am!
- ….
- Da! A căzut şi pe capul meu tâmpita asta!
- ….
- Cum? Nu-i tâmpită, e doar simpatică? Am înţeles, să trăiţi!
- Tovarăşă Armăşescu! Tovarăşul secretar general Nicolae Ceauşescu aştepta cu mare interes să vadă ce boroboaţă faci în Praga, fiindcă i s-a raportat că ai exasperat toţi ambasadorii pe unde ai fost! Mi-a spus să vă transmit urări de bine şi un sejur plăcut. Nu pot totuşi să mă abţin să-ţi sugerez ca pe viitor să foloseşti toaleta pentru femei. Nu ştiu ce înseamnă asta pentru tine, dar eu îţi urez totuşi o seară liniştită!
alte fragmente de proză afurisită la http://doinapopescu.blogspot.com
Abonați-vă la:
Postări (Atom)