Critica, de Tudor Arghezi

Din câteva feluri de a face critică profesională, genul felurilor e, întâi, în întregime detestabil, întrucât profesia de tâlmaci, pur şi simplu, e o profesie de chelner, care transportă pe tavă, de la bucătar la client. Al doilea, felul de degustător e cel mai puţin recomandabil în literatură. Să-ţi faci un meşteşug din a scoate cu lingura sau cu paharul şi din a freca pe limbă! Dacă, din întâmplare, criticul are în ascendenţa lui un câine, ceea ce nu pare cu totul exclus în stadiul cunoştinţelor actuale, vedeţi cât de colo ce preferă estetica limbii lui.
E o critică asemănătoare cu fascinaţia pe care o exercită muzica militară, urmată de popor pe delăturile trombonului şi tobelor mari – când e admirativă şi de aceeaşi calitate cu veselia copiilor din mahala urmărind un cocoşat sau un dement, cu pocnitori şi pietre. Sinistră profesie şi lamentabil intelect de ceea ce se cheamă la Freud refulare.
Panaiot, vechiul coleg de copilărie şi şcoală, adusese din satul lui în Bucureşti o vergea prelungită cu spirală şi care servea tatălui acestui copil bestial, pădurar, la curăţit o puşcă. Duminica, Panaiot se deda plăcerii lui din ziua a şaptea. Aţâţa câinii din cartier prin zăbrele, şi când animalul îndârjit punea gura pe vârful vergelei, Panaiot, cu o mişcare de spadasin, i-o vâra adânc, zmucind-o cu sânge şi cu beregăţi. El n-a mâncat niciodată o bătaie în toată puterea cuvântului, căci şi-ar fi îngropat în sine pasiunea de hingher, şi cine ştie ce se întâmpla dacă ajungea director general de contabilitate, sau critic literar. Se poate închipui orice.
Există personagii palide, intelectualizate, şi a căror copilărie, supravegheată şi nobil derivată către preocupări de minte, a lăsat un oftat în viaţa sufletului sau o cruzime latentă. Am văzut unul care, muşcând cu convingere dintr-un cartof crud, pretindea, subt stăpânirea unui medic hipnotizator, că savurează o pară bergamotă, debarasându-şi buzele până şi de nişte sâmburi imaginari. Era destul de copt – personagiul nu cartoful – căci avea vreo patruzeci de ani.
Spectacolul e de ordinul masturbării. Criticul în luptă cu o foaie de hârtie şi o carte. În mănăstirile medievale călugării iniţiaţi înfigeau un ac în efigia personajului ce nu putea fi arestat de tribunalele inchiziţiei, cu credinţa că ochiul străpuns în portret, corespundea în natură cu pierderea lui, şi medicina timpului nu găsea alte origini junghiului intercostal decât practica de la distanţă a unei vrăjitorii bine administrată.
Evident că a lua sugestii gata făcute din mâna unui autor nu e mult onorabil şi nu demonstrează, în tabela de valori a Demonului, decât sterilitate personală.
Ori atunci, în cazul criticei de zonă uşoară, i se cere condeiului care o exercită puteri de strălucire, de elasticitate şi de vigoare, în stare să înlocuiască absenţa obiectivului cu ceremonia parcursului. De obicei puterile acestea nu se pot asocia cu preocupările minore, şi critica rămâne numai acră şi ca o tendinţă la un efect imposibil. Critica de această categorie are intenţii care nu fac doi bani, şi rezultate, în ceea ce priveşte lumina, terne şi coriace.
Căci oricum s-ar plasa în cercul soarelui, critica e o operă de artă, şi fără geniu opera de artă de orice natură e tipografică, hebdomadară, dar nulă. Efortul livresc şi cerebral savant adaogă copiei criticului virguli, pauze, nazuri simili-stilistice, ştersături, clarităţi de peniţă, dar nu o scoate din emfatica ei nulitate. Ce greu izbuteşte o asemenea critică să surâdă când o caută, şi cât de incolor sceptică este aluzia când vrea să ne facă să gustăm dintr-un scepticism care decorează o imensă insignifianţă.
Critica trebuie citită ca o poemă de inteligenţă şi supusă transparenţelor şi conturelor care regenerează toată poezia, indiferent de sensul ei laudativ sau injurios, străin substanţei. Această critică nu e o dorinţă, e o realitate şi lectura ei constituie în sine o foarte delicată şi suavă petrecere intelectuală.

Publicat în Adevărul literar şi artistic, 27 august 1933,
şi este cuprins în volumul Pamflete, ed. Minerva, 1979.