Traian Vuia: UNIREA n-a fost decat o ANEXARE deghizata
Azi aniversăm Ziua Timişoarei,
zi aleasă pe data de 3 august datorită faptului că, în acea zi, la
1919, au intrat trupele româneşti în Timişoara, consfinţind instaurarea
administraţiei româneşti în Banat. A fost bine sau nu? Fiecare îşi are
propriile opinii. Noi vă oferim fragmente dintr-o scrisoare trimisă de Traian Vuia avocatului George Dobrin, întâiul prefect al Lugojului de după Unire, la anul 1922.
“Iubite Domnule Dobrin,
Am urmat cu mare atenţiune campania
electorală. Dacă vă reportaţi la scrisorile mele din 1919, aflaţi că
toate s-au petrecut aşa cum trebuiau să se petreacă. „Cum îţi aşterni,
aşa dormi”.
Când s-a făcut unirea, nu s-a pus nici o condiţiune. Au fost două momente istorice când trebuiau discutate condiţiunile Unirei.
1. Înainte de intrarea
României în războiul european, când România, cu concursul mandatarului
Partidului Naţional Român a stabilit frontierele României Mari, cari au
servit de bază guvernului român în tratativele sale cu aliaţii. Era
momentul cel mai favorabil pentru fixarea condiţiunilor noastre.
2. După armistiţiu, la
Alba Iulia, sau mai bine zis înainte cu ceva. Aici au lucrat oamenii
noştri în mod copilăresc. S-au făcut declaraţiuni platonice, cari
angajează mai mult pe aceia cari le-au făcut, decât pe guvernul român.
Unirei trebuia să precedereze un pact bilateral între guvernul român şi
mandatarii poporului nostru întrunit la Alba Iulia şi ratificat apoi
printr-o Constituantă. Toată Unirea s-a redus la un gest pur teatral, pe
care ciocoii din Vechiul Regat l-au primit cu zâmbet şi au zis că
suntem naivi că n-au avut nevoie decât de a deschide uşa casei în care
noi am intrat de voie.
Când doi indivizi se asociază,
cînd două societăţi fuzionează, se face un contract, un pact.
Condiţiunile Unirei trebuiau stipulate. E. g., că în decurs de
10-20 ani soldaţii recrutaţi din Transilvania şi Bănat să fie lăsaţi în
garnizoaneledin acestei provincii. O lege electorală clară şi precisă
etc. Mă dispensez de a vă înşira motivele acestor condiţiuni şi a
altora, cari ar fi trebuit să fie corolarul garanţiilor fundamentale.
Cînd în 1917 şi 1918, prin forţa împrejurărilor şi neîmpins de nici o
ambiţiune personală, am fost silit să mă ocup de prepararea Unirei
noastre a trebuit să văd vârful urechilor lor (ale politicienilor din
VechiulRegat, n. H. M.). Ei nu admiteau nici măcar termenul „unire”.
Baza anexărei după dânşii trebuia să fie sacrificiul adus de Vechiul
Regat prin participarea lui în războiul european. Raţionamentul lor
ducea drept la acea ce dreptul internaţional numeşte droit de conquète .
Într-adevar, Unirea s-a făcut pe această bază. Ei, ca să nu vatăme
susceptibilitatea şi ştiind că suntem naivi şi neexperimentaţi, ne-au
lăsat să vorbim despre Unire, lăsând ca timpul să ne trezească. De
altcum dânşii, evident mai iscusiţi, mai şireţi, mai inteligenţi decât
noi – asta trebuie s-o recunoaştem, deşi au un fond moral inferior – au
priceperea afacerilor şi experienţa, să nu uităm proverbul maghiar:
„zemesé avilág” (“Lumea e a celui îndrăzneţ”) – au avut nevoie de un
timp oareşcare, ca să se înstăpînească la noi, să se aşeze administrativ
şi milităreşte. Împrejurările, în special expediţiunea contra lui Kun
Béla, i-a favorizat. Proba, că îndată ce s-au simţit stăpâni, prin un
ucaz au trimis la plimbare consiliul dirigent.
C-un cuvînt, „Unirea” a fost o bătaie de cuvinte, ea n-a fost decât o anexare deghizată,
un hap amar învăluit în zahăr. N-avem să ne învinovăţim decît pe noi
înşine: lipsa noastră de înţelepciune, de pricepere, superficialitatea
noastră proverbială, absenţa unui bărbat cu pregătire europeană, o
naivitate nepermisă la aceia, cari pretind a conduce destinele unui
popor. Vorba noastră: „mintea românului este cea din urmă”.
„Denkfacilheit” a românului despre care ne vorbea fericitul director
Billmann. Ceea ce mă întristează mai mult şi mă face să mă lapăd de
optimismul meu obicinuit este când mă gândesc la acea ce mi-aţi repetat
de atâtea ori: „Suntem un popor nefericit”. Trebuie să rămânem şi de
aici înainte slugi şi cerşitori pe la uşile domnilor.
În 1918 am atras atenţiunea dlor. Sever
Bocu, Octavian Goga şi Vasile Lucaciu asupra chestiunei Unirei, le-am
expus că Unirei trebuie să-i dăm o bază juridică şi conformă dreptului
internaţional. Am văzut însă imediat că mă aflu în prezenţa unor
ignoranţi, fără nici o pregătire serioasă, hableuri. N-am fost înţeles
şi am fost suspiţionat, că voiesc independenţa Transilvaniei. Dar
pentru ca să ne putem uni cu Regatul Român, trebuia mai întîi să rupem
cu Ungaria, adică să ne declarăm independenţi şi apoi ca popor liber,
printr-un act bilateral, luând angajamente reciproce, să ne unim cu
Vechiul Regat spre a forma Noua Românie. Cînd am văzut în ce
mâini necompetente, peşti politici ai fanarioţilor, este depusă soarta
poporului român aici, m-am retras scârbit.Bărbaţii noştri cred că marile
probleme politice se rezolvă prin discursuri frumoase, fraze alese,
alegorii patriotice şi ditirambe poetice.
Când a sosit Al. Vaida aici cu
delegaţiunea transilvăneană şi când m-a invitat să fac parte din ea,
mi-am luat libertatea de a-i expune situaţiunea fără nici un înconjur. A
recunoscut că s-au comis greşeli. Era evident că critica mea se purta
şi contra Partidului Naţional Român, care a comis greşeli ireparabile.
Cuvintele mele i s-au părut exagerate. Am adăugat că la ultimul mijloc,
capabil de a repara această eroare, nu vom avea niciodată recurs, pentru
că este în contrazicere cu tot trecutul nostru şi cu caracterul
intelectualilor de la noi.
V-am făcut acest preambul istoric,
pentru ca să pot trage concluziunile. N-am nici o nevoie de a fi profet,
pentru ca să ştiu ce curs vor lua evenimentele şi care va fi atitudinea
noastră şi în special a Partidului Naţional Român. N-am crezut
niciodată că ungurii ne vor maghiariza. Pînă în timpurile mai recente am
avut credinţa nu ne vor fanariotiza, acum mă tem că nu vom putea
scăpade acest virus bizantin, pentru că fanarioţii dispun de mijloace,
cari lipseau ungurilor. De altcum ei nu par prea grăbiţi a ne ciocoi. Ei
au probe istorice despre blândeţea, răbdarea noastră fără margini,
resemnarea cu care am purtat atâtea juguri în decurs de atâtea secole.
Ei nu ignorează nici teama noastră de rezistenţa violentă. Ne vor lăsa
să strigăm şi să ne lamentăm până ce vom obosi şi ne vom calma. Când
citesc gazetele noastre şi frumoasele discursuri ale şefilor partidului,
îmi aduc aminte de teribilul din poveste, care, pus în faţa
adversarului, strigă către soţii lui: „Reţineţi-mă ca să nu se întâmple o
nenorocire”. Bărbaţii noştri vor continua a umbla pe la icoane, vor
adresa telegrame şi petiţiuni către rege şi vor epuiza toate căile
legale. Ştim ce înseamnă asta.
Dacă guvernul din Bucureşti nu comite
greşeli prea mari, nu se duce să danseze pe ghiaţă, ca măgarul, şi dacă o
nouă comoţiune europeană nu zguduie din temelii România Nouă, de acum 20-30 de ani ne vom trezi balcanizaţi. După ce am avut frumosul vis de a debalcaniza pe fraţii noştri de dincolo de Carpaţi.
De altcum, dacă amestecăm fructe sănătoase cu fructe stricate, este
evident că nu cele stricate se vor însănătoşi prin contactul lor cu cele
sănătoase, ci şi cele bune vor putrezi.[...]” Traian VUIA De pe Vestul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu