„Biserica
ţiganilor a fost clădită din slănină şi aşezată în calea câinilor“,
ziceau românii despre ţigani. Saşii transilvăneni au răspândit cu
plăcere această zicală românească.
Recensămintele postcomuniste n-au făcut
lumină asupra numărului cetăţenilor români de etnie rromă. Undeva între
700.000 şi trei milioane de persoane, apreciază diverse surse
minoritatea care şi-a extins caracteristicile asupra reprezentării
„românului” în străinătate. Dintre toate statele Europei Centrale şi de
Răsărit, România este ţara cu cei mai mulţi cetăţeni de etnie rromă.
Iluminismul transilvănean
Deşi prezenţa ţiganilor în ţinuturile
valahe e atestată din secolul al XIII-lea, vor trece încă secole până la
a stârni interesul autorităţilor pentru soarta şi starea lor. Sub
influenţa ideologiei luminilor, Curtea din Viena s-a preocupat întâi de
ţiganii transilvăneni. De altfel, Transilvania este unică în
diversitatea etniilor sale, scria preotul Michael Lebrecht din Şura
Mică, citat de Marian Zăloagă („Reflectarea vieţii religioase a
ţăranilor transilvăneni din secolul al XVIII-lea în surse germane”,
Buletinul cercurilor ştiinţifice studenţeşti, Alba Iulia, 2002).
Prin deciziile luate de Maria Tereza (în 1768 şi 1773) şi de Iosif al II-lea (1782) s-a dus o politică dură de asimilare şi sedentarizare a ţiganilor transilvăneni, subliniază cercetătoarea Emmanuelle Pons („Ţiganii din România, o minoritate în tranziţie”, Compania, Bucureşti, 1999). Li s-a interzis să mai locuiască în bordeie şi chiar să-şi mai vorbească limba proprie.
Prin poruncă împărătească, li se cerea să-şi clădească locuinţe şi să
vorbească graiul celorlalţi din partea locului. Nu aveau voie nici să
circule dintr-un comitat într-altul fără învoirea autorităţilor. Li s-a
impus să nu mai umble despuiaţi, să nu mai posede cai şi să nu mai
doarmă claie peste grămadă – copii şi tineri, de ambele sexe, împreună. Au fost luaţi copii de ţigani din familiile lor şi daţi în plasament familiilor de altă etnie sau la orfelinate. Li se impune chiar educaţie religioasă.
De la poruncă la faptă
Despre manifestările de religiozitate
ale ţiganilor în urma acestor porunci vorbesc sursele germane consultate
de cercetătorul Marian Zăloagă. Ţiganii din Transilvania,
menţionează acestea, nu aparţin unei confesiuni aparte. Ei se ataşează
confesiunilor îmbrăţişate de comunităţile pe lângă care trăiesc.
Ţiganii din ţinuturi secuieşti şi
ungureşti se ţin fie de reformaţi, fie de romano-catolici. Cu excepţia
celor din regiunea Sibiului, care se ataşau de ortodocşi, mare parte din
ei se botezau greco-catolici. Fiind atât de mulţi, au primit „subpopi”
anume.
Ţiganii sunt însă dezinteresaţi de credinţă. „Nu
arareori pot fi întâlniţi la biserică, mai ales la cea românească,
(unde) sunt gata să te uşureze de bani sau de alte bunuri”, observa unul
dintre saşii citaţi. De aceea, în multe localităţi, li se şi
interzicea să rămână în sat pe timpul serviciului religios din biserici.
Sunt, în fapt, oameni fără religie, fără credinţă în viaţa sufletului
după moartea trupească. „Biserica ţiganilor a fost clădită din slănină
şi aşezată în calea câinilor”, repetau saşii, cu plăcere, o vorbă de duh
auzită de la români.
Slujitori ai Satanei şi mâncători de copii
Nu i-au ajutat deloc pe ţigani să
împlinească poruncile împărăteşti nici celelalte etnii transilvănene.
Prejudecăţile erau atât de adânc înrădăcinate în a-i considera
sub-oameni, încât în Transilvania, ca şi pe întreg cuprinsul Balcanilor,
circula stereotipul că ţiganii sunt slujitorii Satanei. Aberaţiile
mergeau până la a-i acuza de antropofagie. Până în zilele noastre,
„ţiganul care fură copiii cu sacul” a rămas o ameninţare de efect,
folosită de mamele de la ţară pentru a-şi convinge pruncii să nu iasă de
sub ascultarea părintească.
Dintre toate ritualurile creştinilor,
botezul a fost prima şi cea mai răspândită practică printre ţiganii
obligaţi la viaţă religioasă. Ritualul este însă o imitaţie, lipsită de
evlavie şi credinţă în semnificaţiile sale. În descrierea unuia dintre
cronicarii saşi citaţi în studiul menţionat, imediat după naştere,
copilul era îmbăiat într-o groapă cu apă, făcută direct în vatra
bordeiului. Curând se trecea la botezul nou-născutului. Martori şi naş
de botez nu se iau dintre ţigani, ci se caută persoane mai de vază.
Urmează o „cinste” la cârciumă, făcută naşului de către tatăl copilului.
Trataţia consta în pâine şi vinars (rachiu tare). Cu aceasta se socotea
creştinarea desăvârşit încheiată.
Căsătoriile între ţiganii transilvăneni
din secolul al XVIII-lea nu presupuneau ritualuri şi jurăminte
religioase. Cu totul altfel stăteau lucrurile la căsătoria cu un
neţigan, condiţionată de către împărăteasa Maria Tereza prin respectarea
unor reguli. Dacă mireasa era ţigancă, iar mirele ungur catolic, fata
trebuia să facă dovada cunoaşterii unor precepte religioase şi a unor
deprinderi gospodăreşti.
Pentru că împărăteasa a interzis şi căsătoria fetelor de vârstă fragedă, în cazuri ca acestea de căsătorii mixte, ţiganii apelau la martori mincinoşi care „îmbătrâneau” mireasa.
Eliberarea ultimilor sclavi din Europa
„Dezrobirea” ţiganilor din Moldova şi Muntenia s-a făcut, după cum Mihail Kogălniceanu recunoştea, sub presiunea curentelor occidentale de gândire.
Prima dată au fost eliberaţi robii mănăstireşti şi domneşti din
Moldova, în 1844. Abia peste trei ani, în plină epocă a modernităţii
bătrânului continent, mănăstirile munteneşti se vor lipsi de aceşti
ultimi sclavi din Europa.
Deşi ţiganii se împărţeau, după
proprietarul lor, în robi domneşti, mănăstireşti şi boiereşti, e puţin
probabil ca, în ţinuturile istorice ale Vechiului Regat, să fi existat
preocupări bisericeşti legate de ei. Locuiau în sălaşe, conduşi de juzi
ţigăneşti. Ca orice „bun nemişcător”, erau vânduţi, schimbaţi sau
dăruiţi de stăpânii lor. Preţul se oferea după numărul „sufletelor”, dar
şi … după cântar. În chiar secolul al XIX-lea, robul ţigan se vindea la
oca. Dar costa de trei ori mai mult ocaua de bărbat decât cea de
femeie. Ca să obţină un preţ mai bun, stăpânii îi îngrăşau înaintea
târgului.
Într-un discurs rostit în 1891, cu
ocazia împlinirii a 25 de ani de la înfiinţarea Academiei Române, Mihail
Kogălniceanu a povestit astfel nenorocita lor stare: „Chiar pe uliţele
oraşului Iaşi, în tinereţele mele, am văzut fiinţe omeneşti purtând
lanţuri în mâini sau la picioare, ba unii chiar coarne de fier aninate
de frunte şi legate prin coloane împrejurul gâtului. Bătăi crude,
osândiri la foame şi la fum, închidere în închisori particulare,
aruncaţi goi în zăpadă sau în râuri îngheţate, iată soarta nenorociţilor
ţigani! Apoi dispreţul pentru sfinţenia şi legăturile de familie.
Femeia luată de la bărbat, fata răpită
de la părinţi, copiii rupţi de la sânul născătorilor lor şi răzleţiţi şi
despărţiţi unii de alţii, şi vânduţi ca vitele la deosebiţi
cumpărători, în cele patru colţuri ale României. Nici umanitatea, nici
religiunea, nici legea civilă nu aveau ocrotire pentru aceste nenorocite
fiinţe; era un spectacol grozav, strigător la cer. De aceea, povăţuiţi
de spiritul secolului, de legile omenirii, un număr de boieri bătrâni şi
tineri au întreprins de a spăla patria lor de ruşinea sclaviei”.
Înduioşătoarea poveste scrisă de Vasile
Alecsandri despre Vasile Porojan, prietenul ţigan din copilăria sa,
rememorează trista istorie a dezrobirii ţiganilor de pe moşia
părintească. „Frumoasă zi a fost aceea când, din balconul casei de la
Mirceşti, am declarat ţiganilor adunaţi că sunt liberi! (…) Surprinderea
lor s-a manifestat prin o exclamare sălbatică şi bucuria lor prin o mie
de sărituri deşănţate, ca oameni muşcaţi de tarantelă. Vreo trei
bătrâni însă au început a plânge şi a-mi zice: – Stăpâne, stăpâne, ce
ţi-am greşit ca să ne urgiseşti astfel, păcătoşii de noi?!… Ne faci
slobozi?… Cine o să ne poarte de grijă de azi înainte?… Cine o să ne
hrănească, cine să ne îmbrace, cine să ne cunune, cine să ne îngroape?…
Stăpâne, nu te îndura de noi şi nu ne depărta de mila Măriei Tale!”
Odiseea libertăţii a început cu birtul satului.
„Laia se opri la cea întâi crâşmă,
povesteşte Alecsandri, pentru ca să celebreze noua lor poziţie socială,
apoi se opri la a doua crâşmă, pentru ca să cinstească în sănătatea
cuconaşului, apoi se opri la a treia, pentru ca să boteze cu vin
libertuşca, apoi la a patra, pentru ca să guste dacă rachiul liber e mai
bun decât celălalt etc., etc., şi astfel au dus-o întruna până ce,
bându-şi până şi căciulile şi apucându-se de furturi, au ajuns în
închisorile de la Roman, de la Piatra şi de la Bacău”.
După vreo şase săptămâni de le
eliberare, ţiganii au revenit la Mirceşti. Însuşi prietenul copilăriei
sale, ce învăţase meşteşugul de pitar, s-a întors „acasă” spre
bătrâneţe. Primit şi tratat generos de poet, a dispărut însă după două
zile, furând şi un cal.
„Pe cât e de neomenos faptul de a lipsi
pe un om de libertate, pe atât e de necumpătat faptul de a libera
deodată pe un sclav fără a-l pregăti la fericirea ce-l aşteaptă şi a-l
feri de neajunsurile unei libertăţi pripite”, concluziona Alecsandri în
reflecţiile asupra foştilor robi ţigani.
De ce-au „ales” ţiganii ţinuturi româneşti?
Istoria ţiganilor pe teritoriul de azi
al României prezintă aspecte curioase. În primul rând, nu putem stabili,
cu precizie, originea şi momentul apariţiei lor aici.
După majoritatea presupunerilor, India ar fi spaţiul lor de origine. Ar fi călătorit atât de departe de „casă”, ca robi ai tătarilor.
Când tătarii înşişi ar fi devenit robi, ţiganii au continuat starea de
robie la noii stăpâni. În Vechiul Regat, ţiganii au fost eliberaţi din
robie abia la mijlocul secolului al XIX-lea. Primele menţiuni
documentare ale ţiganilor în Moldova fac referire la secolul al XIV-lea.
Ţiganii apar ca robi ai mănăstirilor Vodiţa şi Tismana. Primul studiu
românesc despre ţigani l-a făcut Mihail Kogălniceanu, în 1837, la
cererea Universităţii din Berlin.
De ce-au rămas însă ţiganii în număr
atât de mare în aceste zone, de vreme ce erau alungaţi de pretutindeni
în Europa? Faptul dă şi mai mult de gândit deoarece în Vechiul Regat au
suportat o politică sclavagistă, iar în Transilvania una de dură
asimilare, menţionează cercetătoarea Emanuelle Pons.
O ipoteză a numărului mare de ţigani din
provinciile româneşti, deloc măgulitoare pentru etnia majoritară, e de
natură economică. Cuceririle otomane, cu consecinţa obligaţiilor la care
sunt supuşi creştinii, au generat tendinţa de a se reţine mâna de lucru
gratuită a robilor ţigani. Mai ales că valahii nu stăpâneau
meşteşugurile practicate de aceştia: potcovitul cailor, fabricarea
obiectelor de uz casnic din aramă şi cositor, prelucrarea aurului şi
argintului. Cum biserica ortodoxă nu admitea decât muzica vocală în
ritualul său, comunităţile româneşti n-au dezvoltat forme de instruire
în interpretarea muzicii instrumentale. Astfel că, pentru întreg spaţiul
ortodox al Europei de Est, ţiganii sunt creatori de folclor şi sufletul
petrecerilor elitelor şi oamenilor de rând.
Cât despre rolul acestora în economia
rurală românească, elocventă e situaţia lor de la mijlocul secolului XX.
În absenţa proletariatului rural, partidul comunist a instalat atunci
fierari şi potcovari ţigani în funcţii de primari, secretari de partid
şi preşedinţi de colectiv. Inedita situaţie a intrat în „folclorul nou”.
În studiul amintit, Emanuelle Pons consemnează următoarea mostră: „Cobori, Doamne, pe pământ/ Să vezi Stalin ce-a făcut./ C-a făcut din cal măgar/ Şi ţiganul secretar”. De Lavinia Betea – Adevarul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu