O OLIMPIADA impotriva EUROPEI
Şoul
glamuros s-a încheiat. S-a tras cortina peste încă o ediţie a Jocurilor
Olimpice. Iubitorii sportului s-au uitat fascinaţi la spectacolele de
lumini, la coregrafiile uimitoare, la vedetele savuroase, la regina
Angliei, la triumful celor mai buni sportivi ai lumii. Dar, undeva,
departe de ochii mari şi fascinaţi ai consumatorilor, două sportive stau
cu pumnii strânşi, nedreptăţite şi ostracizate. Ce mai contează însă
două victime proscrise politic într-o lume a toleranţei totale, a
fair-play-ului şi antirasismului, căruia i se atribuie dimensiuni
aproape religioase? Ce mai contează că Voula Papachristou, specialistă
în proba de triplusalt, a fost exclusă din lotul ţării sale pentru nişte
glumiţe scrise pe Twitter la adresa negrilor din Grecia? Sau că Nadja
Drygalla, o canotoare germană, a fost nevoită să părăsească satul
olimpic pentru că prietenul ei este membru al partidului Naţional
Democrat German (NPD), considerat de extremă dreaptă? Ce mai contează
nişte gesturi discret-orwelliene într-o lume dominată de “spiritul
olimpic”? Nimeni nu a protestat, nimeni nu a acuzat stalinismul făţiş
promovat de Comitetul Olimpic Internaţional, dovadă că asemenea măsuri,
motivate de o pseudofilozofie egalitaristă, fac parte din cotidianul
unei Europe bolnave, care îşi cântă cu fast, an de an, propriul marş
funebru, acoperit de acordurile şlagărelor săltăreţe.
Pentru
a înţelege dimensiunile patologice ale isteriei antirasiste din
politică, sport şi toate celelalte domenii ale societăţii contemporane,
care în esenţă nu are de-a face nici în clin nici în mânecă cu lupta
pentru dreptate a unor nevoiaşi, vă invit să facem o introspecţie
într-un trecut nu foarte îndepărat, sau mai precis într-o epocă pe care
ochii hipnotizaţi ai lumii civilizate o văd ca pe cea mai mare gaură neagră a istoriei.
Jocurile
Olimpice de la Berlin, din anul 1936, au avut un erou – atletul
american de culoare, Jesse Owens, unul dintre cei mai talentaţi sportivi
ai acelor vremuri. Din gura sau condeiul oricărui ziarist semidoct şi
mimetist de astăzi veţi auzi una şi aceaşi poveste, repetată ca o mantră
de opt decenii: Jesse Owens a spulberat “mitul superiorităţii ariene”
în mijlocul Germaniei naziste, spre disperarea liderilor politici.
Istoria acestei manipulări sentimentale care se perpetuează de ani buni
merită descusută, pentru a putea fi comparată cu nişte evenimente a
căror contemporani suntem.
Evident, atletul Owens nu are nici o
vină în toată afacerea, el fiind folosit ulterior, independent de voinţa
domniei sale, pe post de unealtă a propagandei egalitariste postbelice,
extrem de infantile în esenţa ei. Ce înseamnă acest lucru? Trebuia
demonstrat cu orice preţ şi prin orice mijloace că tot ceea ce ţine de
Germania naţional-socialistă este urât, nedrept, nedemn, sordid şi
inuman. Mentalului colectiv i s-a inoculat foarte clar că tot ceea ce e
german trebuie supus oprobriului, batjocurii, judecăţii “lumii libere”.
Care este însă realitatea, legată strict de acest caz? Să vedem:
1. Jesse Owens a fost
tratat în Germania cu maxim respect (spre deosebire de ţara din care
provenea, unde în anii `30 negrii nu beneficiau de aproape nici un
drept), lucru pe care îl recunoaşte el însuşi în interviul acordat pe 28
iulie 1936 postului de radio din Berlin, subliniind că satul olimpic
reprezintă “a opta minune a lumii”: http://archive.org/details/InterviewWithJesseOwens1936
2.
Toată lumea pare astăzi consternată că Hitler nu a vrut să dea mâna cu
atleţii de culoare la Jocurile Olimpice din 1936. Adevărul incomod
pentru majoritatea dezinformată este că, întradevăr, Hitler nu a dat
mâna cu un atlet negru, dar nu a fost vorba de Jesse Owens, ci de
Cornelius Johnson, şi nu din lipsă de respect. În prima zi a jocurilor,
cancelarul plecase de la stadion la o întâlnire stabilită în prealabil,
nemaiapucând să-i primească pe toţi câştigătorii. Oficialii olimpici
l-au informat pe Hitler că are două variante: sau să-i primească pe toţi
câştigătorii, sau pe nici unul, iar el a ales varianta a doua, din
cauza obligaţiilor care îl împiedicau să fie tot timpul prezent la
stadion. Jesse Owens s-a impus în întrecerile de a doua zi a Jocurilor
Olimpice, moment în care Hitler nici nu se afla în tribune.
3. În mod curios, Jesse
Owens a fost mult mai ignorat în SUA decât în Germania. Preşedintele
Franklin D. Roosevelt nu l-a felicitat niciodată pentru performanţele
obţinute, nui-a trimis nici o scrisoare de susţinere, la fel cum nu l-a
fost invitat niciodată la Casa Albă. Abia în anul 1955, preşedintele
Dwight Eisenhower l-a numit “Ambasador al sportului”.
4.
Omul care l-a sprijinit cel mai mult pe Owens la Berlin nu a fost în
nici un caz vreun compatriot de-al său, ci atletul german Luz Long, fără
de ajutorul căruia americanul nu ar fi ajuns în finală la sărituri în
lungime (unde a câştigat ulterior medalia de aur).
5. Un reporter sportiv
german susţine chiar că Adolf Hitler a dat de fapt mâna cu atletul
american, dar într-o altă zi, în ciuda tuturor speculaţiilor ulterioare.
Mitul spune că Hitler ar fi ieşit furios de pe stadion pentru că Owens,
care câştigase prima din cele patru medalii de aur (la 100 de metri),
îi învinsese pe sportivii arieni. Ziaristul Siegfried Mischner a spus că
Owens purta în portofelul său o poză în care Hitler îi strângea mâna
înainte să părăsească stadionul.
Owens,
care şi-a dat seama că ziarele scriau neadevăruri privind atitudinea
lui Hitler vizavi de el, a încercat prin anii 60 să îi determine pe
Mischner şi pe colegii săi jurnalişti să contribuie la schimbarea
variantei oficiale a poveştii. Despre acest episod mai puţin cunoscut a
scris până şi ziarul Daily Mail. Mischner, care era reporter în
acea vreme, a afirmat că Owens i-a arătat fotografia şi i-a spus:
“Acela a fost unul dintre cele mai frumoase momente din viaţa mea”.
“Poza a fost făcută în spatele tribunei
oficiale, astfel că nu a fost surprinsă de majoritatea ziariştilor
prezenţi, dar eu l-am văzut, l-am văzut dând mâna cu Hitler. Ulterior am
decis să nu relatăm nimic despre această fotografie, pentru că Hitler
trebuia să fie în continuare prezentat într-o lumină proastă în relaţia
cu Owens”, susţine Mischner.
Sportivul american nu s-a pronunţat
explicit în acest sens, tocmai pentru că devenise involuntar un simbol
al antinazismului, dar rămâne interesantă declaraţia pe care a făcut-o
pentru Daily Telegraph: “Când am trecut pe lângă cancelar,
acesta s-a ridicat, mi-a făcut cu mâna, iar eu i-am făcut cu mâna
înapoi. Consider că jurnaliştii au dat dovadă de rea-credinţă atunci
când l-au criticat pe omul momentului în Germania”.
Cam
aşa au stat lucrurile cu una dintre cele mai controversate Olimpiade
din istorie, prezentate însă magnific de artista Leni Riefenstahl în
documentarul “Olympia”. Ce am văzut însă după 76 de ani, în unul din
cele mai guralive bastioane ale democraţiei? În timp ce un negru
american, înconjurat de steaguri cu zvastici, zâmbea fericit şi lăuda în
gura mare Satul Olimpic de la Berlin, organizarea şi condiţiile
impecabile de care se bucura în Germania naţional-socialistă, în anul de
graţie 2012 două atlete europene sunt excluse, pe propriul continent,
de la cea mai mare întrecere sportivă de pe glob, din nişte motive
absolut aberante, fără ca nimeni să mişte un deget? Da, se pare că de
aşa ceva avem parte. De o umilire a europenilor la ei acasă, de o
atenţionare sinistră că nimeni nu are voie să se pună de-a curmezişul
singurei ideologii existente, de o bătaie de joc la adresa spiritului
sportului, tocmai în numele acestuia!
Dar
hai să mai facem o paralelă istorică interesantă. Dacă la Berlin, în
rău-famatul an 1936, securitatea sportivilor era asigurată de câteva
sute de poliţişti, să vedem ce avem în Londra cea democrată a zilelor
noastre. Bugetul complet al Jocurilor Olimpice, conform unor publicaţii
de specialitate, a depăşit suma de 12 miliarde de euro, dintre care
1.300.000.000 au fost puşi de-o parte pentru securitate. Nimic ciudat
dacă ne gândim că pe acoperişurile unor clădiri au fost poziţionaţi
sniperi şi rachete antiaeriene sol-aer, în timp ce avioanele
“eurofighter” au fost în stare permanentă de alertă… Ca măsură de
siguranţă au fost angajaţi 23.700 de soldaţi şi membri ai armatei, iar
în zilele cele mai critice numărul lor a crescut la 40.000. Evident,
aici au fost şi 17.000 de poliţişti, dar şi 16.400 de angajaţi ai firmei
private de securitate G4S. În total, peste 70.000 de oameni!
Gazdele
i-au avertizat pe turişti, dar şi pe locuitorii Londrei, să fie
pregătiţi pentru controale neprevăzute, atât pe aeroporturi cât şi în
staţiile subterane, care ar putea fi zone de acţiune ale teroriştilor.
Din aceste motive unele firme şi-au adaptat programul pentru a nu se
ajunge la mari întărzieri sau le-au permis angajaţilor să-şi facă treaba
de acasă pe perioada desfăşurării JO şi să-şi ia concedii anuale
excepţionale.
Poate
că într-o zi europenii îşi vor da seama că totalitarismul poate să fie
şi unul extrem de jovial şi fastuos, cu faţă umană, ascuns în spatele
măştilor diversităţii cu orice preţ, aşa cum au fost JO de la Londra.
Evident, sportivii nu au nici o vină, dar când oamenii se vor emancipa
de sub suzeranitatea poliţiei gândirii îşi vor da seama în ce minciună
au trăit şi la ce spectacole nedrepte au aplaudat cu frenezie. Iar
atunci se vor acorda încă două medalii pentru cele mai merituoase
sportive de la acest concurs politizat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu