Statutul social-juridic al romilor din Ţara Moldovei în perioada medievală
(sec. XV – XVIII)
Date
precise cu privire la apariţia romilor în Ţara Moldovei nu sunt
cunoscute pînă în prezent. Lipsa documentelor se datorează în primul
rînd, vitregiei vremurilor, precum şi instabilităţii modului de trai al
locuitorilor care din pricina năvălirilor barbare se refugiau adesea în
munţi, luînd cu sine numai lucruri de primă necesitate. Primul document
ce atestă prezenţa lor în acest teritoriu, menţionează statutul de robi a
romilor: „8 iulie 1428 – Domnitorul Moldovei Alexandru cel Bun, dăruia
Mănăstirii „Adormirii” din Bistriţa, 31 de sălaşe de „ţigani” (celiadî
ţiganî)”. Această menţiune este atestată şi la M. Kogălniceanu care
relatează în scrierile sale că romii au pătruns în Moldova în timpul lui
Alexandru cel Bun, care le-ar fi dat „aerul şi pămîntul pentru a
rătăci, focul şi fierul pentru forjat”. Totodată, autorul susţine ideea
că romii şi-au făcut apariţia concomitent în Moldova, Ungaria şi
Germania în al nouăsprezecelea an al domniei lui Alexandru cel Bun
(1417), însă această opinie nu este confirmată documentar. Ulterior,
sunt amintite în ordine cronologică daniile oferite de domnitori
mănăstirilor Moldoviţa (1434), Probota (1443) etc., unde romii erau
dăruiţi în calitate de servitori. Astfel, în Moldova ca şi în Muntenia,
romii de la primele atestări documentare, au avut acelaşi statut social
privat de libertate, cu trecerea timpului numele de „rom/ţigan” devenise
sinonim cu acela de „sclav/rob”[Grigoraş N., 2000, p.76].
În istoriografia română originea robiei
în principatele dunărene nu a constituit obiectul unui studiu
independent, în general, fiind primită ideea că originea robiei este
anterioară constituirii Ţării Moldovei. Istoricii N. Iorga, M.
Kogălniceanu, G. Potra, Th. B. Scurtulescu, considerau că romii erau
iniţial robi ai tătarilor, fiind ulterior preluaţi de populaţia română
după ce aceştea (tătarii) au năvălit masiv în acest teritoriu din Caucaz
după 1241. Alţi autori, printre care se evidenţiază printr-un studiu
mai aprofundat Al. I. Gonţa, explică apariţia robiei în ţările române
prin luptele băştinaşilor cu diferite popoare, inclusiv cu tătarii,
luptă în care prizonierii capturaţi împreună cu servitorii lor (printre
care un grup masiv îl constituiau romii fierari şi potcovari) erau
transformaţi în robi [Achim V., 1998, p.31]. Această argumentare se pare
a fi cea mai plauzibilă, fiind în mare parte confirmată şi de cronicile
perioadei date. În epoca medievală, războaiele de agresiune au fost
pentru majoritatea popoarelor modul cel mai rapid de îmbogăţire, prin
turmele de vite acaparate şi mai ales prin captivi luaţi, care erau
ulterior antrenaţi la munci silnice. Cauzele acestei înrobiri masive au
fost influenţate de un caracter strict economic, şi anume nevoia acută
de braţe de muncă ce era resimţită în ţările române în această perioadă.
Poporul moldovenesc, cu poziţia sa geografică în care s-a născut şi s-a
dezvoltat, a fost, din veacul al treilea după Hristos, victimă la o
serie de năvăliri din partea multor popoare, începând cu goţii şi
terminînd cu tătarii. Toate triburile care s-au succedat în acest
neîntrerupt şir de migraţii nu şi-au însuşit, desigur, numai bunurile
materiale de care aveau nevoie, ci şi oameni captivi. Fără nici o
îndoială că soarta prizonierilor de război nu era decît robia. După
cruciade, cînd ţările române, prin poziţia lor, participau la marele
comerţ, numărul redus al ţăranilor şi faptul că aceştia nu erau buni
meşteşugari, mai ales fierari, de care acum era mare nevoie, i-au
determinat pe domnitori şi pe stăpînii feudali să-i constrîngă pe romi
să se fixeze pe domeniile lor; aceştia pierzîndu-şi astfel libertatea.
În Moldova, marea majoritate a romilor au fost aduşi din Ţara Românească
(care la rîndul lor, au ajuns aici prin filiera balcanică, şi nicidecum
caucaziană). [Sali N., Duminica I., 2006, p.41].
Documentar se atestă o permanentă
deplasare de romi din Ţara Românească în Moldova. Cronica Moldo-Germană
ne informează spre exemplu: „În luna martie, în ziua 7 anul 6979[1471],
într-o joi, a pătruns Ştefan voievod în Muntenia şi în aceeaşi zi, a
avut o mare bătălie cu Radu voievod, pe un cîmp, lîngă un tîrg numit
Soci. Acolo a omorît multă oaste şi le-a luat 17.000 de ţigani (romi) cu
dînsul în robie”. La fel, Letopiseţul Ţării Moldovei (autor Gr.
Ureche), relatează alt caz relevant de capturare în robie a romilor, în
urma războaielor duse între domnitorii Ştefan cel Mare (Ţara Moldovei)
şi Radu cel Frumos (Ţara Românească): „A luat Ştefan Vodă cetatea
Teleajănului (1 octombrie 6982 [1474]) şi a tăietu capetele
pîrcălabilor, şi muierile lor le-au robitu, şi mulţi ţigani au luat şi
cetatea au ars-o”. Cu toate că unii autori contestă cifrele exagerate de
romi luaţi în robie, totuşi aceste relatări exprimă pe deplin amploarea
fenomenului robiei în ţările române [Portret în..., 2004, p. 23-24,
53].
Cauza ce a stat la baza hotărîrii
romilor de a rămîne în Moldova, nu este pe deplin elucidată. Spre
deosebire de majoritatea confraţilor lor, ce au migrat în Europa
Occidentală şi de Est, ulterior în Ucraina şi Rusia, aceste şatre nu au
fost de acord de a-şi pierde libertatea şi de a fi luate în robie,
alegînd calea migraţiei continuie în detrimentul sedentarizării forţate.
Totuşi, robia în Moldova era mai “uşoară”. Primul lucru, şi cel mai
important, era că robul din Moldova nu putea fi condamnat la moarte de
stăpînul său. Avem mărturii şi hrisoave domneşti prin care boierii, care
îndrăzneau să ucidă un rob, erau aspru pedepsiţi. Robii romi moldoveni
se bucurau de o libertate economică mult mai mare decît în dreptul
roman, având posibilitatea de a stăpîni o mică proprietate de care
dispuneau după voinţa lor. Orice tranzacţie contractuală asupra
bunurilor sale cu terţe persoane era valabilă în faţa oricărei instanţe
din ţară. Avînd dreptul de proprietate asupra bunurilor sale, robul
putea vinde, cumpăra, dona şi testa. Spre deosebire de sclavul roman,
robii din Moldova aveau dreptul să apară în faţa instanţelor judiciare,
spre a-şi dovedi drepturile sale. Pe de altă parte, faptul de a deveni
robi a romilor în acest teritoriu, este condiţionat de gradul înalt de
toleranţă a populaţiei autohtone, spre deosebire de occidentali, unde
romii erau prigoniţi în permanenţă de instituţiile opresive statale şi
clericale. Robia romilor în Moldova apare în documentele emise de
cancelaria ţării în secolele XV şi XVI ca o instituţie patronată de
stat. Autoritatea centrală a statului feudal, reprezentată prin domnie,
înzestrată cu cele trei puteri, legislativă, judecătorească şi
executivă, pe care le exercită asupra locuitorilor, avea în acelaşi timp
şi latitudinea de a dispune de robii prinşi în lupte, împărţindu-i
dregătorilor ori mănăstirilor. Ceea ce trebuie de remarcat, însă, e
faptul că atît în Ţara Românească cît şi în Moldova, primele danii
cunoscute documentar sunt făcute mănăstirilor şi numai după aceea apar
şi boierii, ca stăpîni de robi. Deşi numărul actelor moldoveneşti care
cuprind informaţii despre ţigani în înţelesul de străini robi nu sunt
aşa de multe, totuşi ele sunt suficiente şi destul de bogate în date
pentru a putea reconstitui starea socială, economică şi juridică a
ţiganilor robi şi a instituţiei robiei în Moldova în secolele al XV-lea
şi al XVI-lea. Ceea ce ne lipseşte din aceste izvoare sunt numai
menţiunile despre cum au apărut ei în Moldova şi când vor fi
transformaţi ei în robi, căci din actele domneşti îi putem constata
existînd, doar, ca robi, în puterea statului, chiar de la începutul sec.
al XV-lea, fără alte amănunte explicative [Scurtulencu Th. B., 2002,
p.12].
Clasificarea populaţiei de robi ţigani
din Moldova, trebuie să aibă la bază criterii precise, care să evite
eventualele confuzii şi suprapuneri, care apar adesea în literatura
privitoare la această p roblemă. Primul criteriu, esenţial, este cel al
apartenenţei de stăpân. Primul care aplică această clasificare în
practică a fost domnitorul Ţării Moldovei, Vasile Lupu. Din acest punct
de vedere, Pravila lui Vasile Lupu (un cod de legi adoptat în 1646)
prevedea că robii ţigani se împărţeau în robi domneşti, robi
mănăstireşti şi robi boiereşti.
Mihail Kogălniceanu, împarte robii domneşti din Ţara Moldovei în patru categorii:
1) Rudarii sau aurarii care aveau
singuri dreptul de a căuta aurul în rîuri şi în nisipul munţilor,
plătind o dată pe an fiecare doamnei (soţia domnitorului) ca dar trei
sau patru drame (1dram = 3,23 g) de aur. Din timpul prinţului Cantemir,
prinţesa Moldovei primea un tribut de 1600 drame sau 4 ocale de aur pur.
În 1764, Ştefan Racoviţă a primit de la aurarii săi, al căror număr
urca la 240 persoane, 1254 drame de aur fin. Rudar – ţigan aurar, vine
probabil de la rudărie – groapă de unde se scot metale. (sensul corect
al cuvântului rudar, în prezent, este lucrător, cioplitor în lemn).
2) Ursari sau dansatorii ursului,
mergeau prin oraşe şi sate cu urşi prinşi de mici din munţii Carpaţi şi
pe care i-au dresat pentru diferite dansuri – „tananaua”. Pentru
prevenirea accidentelor, romii aveau grijă să tocească unghiile şi
dinţii şi de a le arde uşor ochii acestor animale pentru ca să nu vadă
prea clar. Totodată, urşii erau folosiţi şi în calitate de tămăduitori a
diferitor boli, spre exemplu, la călcatul şalelor. Aceşti ţigani,
dintre care unii erau geambaşi (vânzători de cai), plăteau guvernului un
tribut anual între 20 şi 30 piaştri (monedă de argint).
3) Lingurarii erau cei ce făceau
linguri, coveţi şi vase din lemn; ei plătesc acelaşi tribut ca şi
ursarii şi erau cei mai civilizaţi dintre cele patru clase de robi
ţigani ai domnitorului. Ei sunt primii romi care începuseră să-şi
construiască locuinţe fixe la periferia satelor ce se aflau în preajma
pădurilor.
4) Lăieşii erau oamenii fără căpătîi şi
fără o meserie fixă. Erau muncitori salahori, constructori, fierari ca
şi fabricanţi de pieptene din os. Erau ţiganii cei mai corupţi şi cei
mai liberi, în acelaşi timp, aveau permisiunea de a colinda pe întreg
cuprinsul ţării. Ei plăteau statului un tribut anual de 30 de piaştri şi
aveau libertatea să-şi pască caii în împrejurimile drumurilor şi
satelor. Majoritatea lor trăiau din furturi şi prădăciuni. Deşi sunt
foarte îndemnatici în tot ceea ce fac, ei muncesc foarte puţin, îşi
petreceau ziua dormind, iar noaptea mergeau după pradă. Atunci cînd
lucrau, ei preferau să confecţioneze diferite obiecte din metalel (
chei, cuie, osii pentru căruţe) pentru necesităţile ţăranilor cu care
veneau în contact. Pentru toate aceste lucrări rudimentare se folosesc
de scule de fierărie pe care le cară după ei. Tot această categorie de
ţigani se ocupa cu confecţionarea armelor (puşti, suliţe, săbii, etc.).
În timp ce bărbaţii dormeau sau lucrau, femeile ieşeau în drum ghiceau
şi dezlegau visele, promiţînd celor ce le ascultă bani mulţi şi soţii
tinere şi fidele.
Nici una dintre cele patru clase de
ţigani descrise de Kogălniceanu nu avea locuinţe fixe. Vara ei locuiau
în corturi, iar iarna în locuinţe sub pământ (bordeie) pe care le săpau
la marginea pădurilor în apropierea unor sate, unde îşi puteau pune în
valoare talentul de meşteşugari şi în acelaşi timp puteau să fure. Zece
până la cincisprezece familii (sălaşe) erau sub conducerea unui bărbat
ales de către aceştia. În Moldova aceşti conducători se numeau juzi,
care erau subordonaţi unui bulibaşa. Aceşti bulibaşi erau aleşi din
familii care dăduseră deja asemenea conducători, erau mai înaintaţi în
vîrstă, mai bine îmbrăcaţi şi mai impunători. Alegerea se făcea în aer
liber, în prezenţa tuturor, iar cel ales era aruncat de trei ori în sus.
Odată cu terminarea ceremoniei, romii se despart mîndri ca nişte prinţi
electori ce tocmai au desemnat un împărat. Pentru a se distinge din
mulţime, juzii şi bulibaşii purtau barbă şi umblau călare, cu o mantie
de purpură, ciubote roşii sau galbene, cu o căciulă din piele de miel
semănînd a bonetă în stil frigian şi un bici din trei curele cu care
pedepseau ţiganii prinşi la furat sau cu alte netrebnicii. Juzii şi
bulibaşii erau confirmaţi de către conducătorul militar al ţării –
marele hatman. Bulibaşii plăteau hatmanului tributul strîns cu ajutorul
juzilor, fixau taxele, comunicau voinţa stăpînirii, judecau în anumite
condiţii; astfel bulibaşii se bucurau de o autoritate destul de mare
asupra confraţilor lor, romii se temeau de ei mai mult chiar decît de
hatman şi de domnitorul însuşi. Din tributul pe care-l strîngeau,
bulibaşii încasau doi piaştri la sută, aveau dreptul de a-i pedepsi pe
cei vinovaţi şi erau datori să dea guvernării socoteală de locul în care
se aflau supuşii lor [Kogălniceanu M., 2000, p. 243-245].
roma.md/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu