Zidul Berlinului, un abuz acceptat tacit de Occident

autor: FrontPress 25.08.2012

Zidul Berlinului a fost un simbol concret al totalitarismului, al nerespectării drepturilor omului în Europa Estică în timpul Războiului Rece. În această calitate, Zidul a fost condamnat de toți liderii lumii occidentale în cei 28 de ani de existență, însă problema Zidului e mai complicată decât pare la prima vedere. Istoricul Frederich Taylor se întreabă dacă acest Zid nu a fost cumva mai folositor democrațiilor occidentale decât sugera retorica lor.

Istoria Zidului e un episod aparte în marea istorie a Războiului Rece. Apărut peste noapte în vara lui 1961, Zidul Berlinului e doar un element într-o amplă criză internațională care a amenințat atunci pacea mondială, riscând izbucnirea unui conflict sovieto-american. Taylor se întreabă însă dacă, dincolo de discursurile occidentale despre „ultima atrocitate comisă de comuniști”, construirea Zidului nu a fost într-un fel folositoare taberei democratice.

Până în 1961, Berlinul a rămas sub ocupație comună și se bucura de un statut aparte, precum și de posibilitatea liberei circulații între zonele de ocupație. Astfel, el a devenit singura portiță prin care est-germanii puteau pleca spre Occidentul prosper în căutarea unei vieți mai bune. Numărul germanilor care au părăsit RDG prin Berlinul de Vest între 1945 și 1961 trece pragul de 2,5 milioane; astfel, în acea perioadă, populația Germaniei de Est a scăzut cu circa 15%. Țara își pierdea la o rată îngrijorătoare cetățenii educați și instruiți, riscând astfel să ajungă aproape de colapsul economic. În vara lui 1961, numărul foarte mare de persoane care au părăsit țara prin Berlinul de Vest i-a alarmat pe comuniști într-atât încât au decis că e timpul pentru măsuri stricte.

13 august 1961 – „Duminica sârmei ghimpate”

Ziua de 13 august, în care berlinezii s-au trezit că soldații din RDG au început să construiască un zid între cele două zone ale orașului, a devenit cunoscută drept „Stacheldrahtsonntag”, sau „duminica sârmei ghimpate”. Gardul de sârmă ghimpată avea să se transforme în curând într-un impresionant zid de ciment care tăia Berlinul în două.

Construirea Zidului a fost percepută ca o grea lovitură de către majoritatea germanilor. Nu era vorba doar de un act brutal și absurd, ci și dovada – dacă mai era nevoie de așa ceva – că reunificarea la care mulți încă sperau nu era decât o iluzie.

Însă în ciuda declarațiilor ostentative din acea perioadă, construirea Zidului, deși a stat la baza unei temporare dispute Est-Vest, nu a fost văzută, din perspectivă globală, ca o adevărată catastrofă. Nicio țară nu era dispusă să meargă la război pentru a preveni divizarea Germaniei. Puterile occidentale și-au făcut cunoscută opoziția față de gestul autorităților est-germane, dar în spatele ușilor atitudinile lor au fost altele. Vestul a promovat oficial ideea reunificării Germaniei, însă în realitate – după cum a demonstrat-o foarte clar criza din august 1961 – a acceptat divizarea țării și nu era interesat de a porni un conflict pentru a soluționa problema.

La sfârșitul lunii iulie, în 1961, Kennedy, recent ajuns la Casa Albă, ordonase întârirea forțelor militare din Germania de Vest pentru a putea răspunde, dacă era cazul, unor acțiuni sovietice în Berlinul de Vest. Însă după construirea Zidului, reacția sa nu a fost la fel de puternică. Era clar că americanii nu aveau să acționeze decât dacă sovieticii sau est-germanii încercau să blocheze sau să invadeze Berlinul de Vest; abia atunci s-ar fi putut pune problema unui conflict militar. Cât despre englezi și francezi, reacțiile lor au întârziat să apară. Spre exemplu, la momentul respectiv, de Gaulle se afla la casa lui de vacanță de la Colombey-les-Deux-Églises. Informat de ceea ce se întâmpla la Berlin, de Gaulle nu a considerat chestiunea într-atât de imporantă încât să se întoarcă imediat la Paris.

Englezii și francezii erau la momentul respectiv preocupați de alte probleme, iar Berlinul nu era o prioritate. Problemele economice ale Marii Britanii duseseră în ultima vreme la reducerea forțelor armate, iar Ministrul Apărării Harold Watkinson nu avea de gând să suplimenteze numărul militarilor din Germania de Vest. În plus, guvernul britanic era preocupat de problemele din Orientul Mijlociu, unde Irakul încerca să-și extindă controlul asupra Kuweitului, stat petrolier foarte bogat aflat sub protecție britanică. Astfel, în mare parte din cauza problemelor financiare, Berlinul nu se afla pe lista de priorități ale englezilor. Se adaugă la acestea disensiunile recente dintre guvernul german și cel englez, acesta din urmă fiind nemulțumit de contribuțiile minore ale germanilor la sistemul defensiv al Germaniei de Vest.

Cât despre Franța, ea era prinsă într-un război sângeros în Algeria. La doar câteva săptămâni după construirea Zidului, Pierre Messmer, ministrul apărării, îl informa pe omologul său britanic că francezii nu erau pregătiți „să moară pentru Berlin”.

Elitele franceze și britanice nu erau atât de deranjate de divizarea Berlinului, însă – după cum declara de Gaulle – era important ca liderii occidentali să nu se pronunțe clar asupra acestei chestiuni pentru a nu strivi speranțele germanilor.

Singurul moment în care americanii păreau că sunt gata să acționeze a venit două luni mai târziu, în octombrie. Este vorba de faimosul episod al confruntării de la punctul de trecere Charlie, când tancurile sovietice și americane au stat față în față. Însă soldații americani nu erau acolo pentru a face ceva în privința zidului, ci pentru a asigura trecerea nestingherită a diplomaților americani între cele două zone ale orașului.

De atunci, Zidul nu a fost niciodată cu adevărat contestat de Occident. Declarațiile lui Kennedy – discursul Ich bin ein Berliner – și ale lui Reagan – „Mr. Gorbachev, tear down this wall!” – nu au fost decât atât, niște declarații. Însă Statele Unite ale Americii nu au luat niciodată măsuri practice pentru a soluționa problema divizării abuzive a Berlinului. Și când zidul a căzut, în cele din urmă, în toamna anului 1989, acest fapt nu s-a datorat unei inițiative întârziate a Occidentului, ci problemelor interne ale blocului comunist în general, și ale regimului comunist din Germania, în special.

Căderea Zidului a scos la iveală adevăratele sentimente ale aliaților occidentali cu privire la situația Germaniei. Americanii au decis că sunt de acord cu reunificarea Germaniei, dar englezii și francezii, păstrând în memoria colectivă amintirea violentă a Germaniei Mari, au adoptat poziția contrară. În memoriile ei, Margaret Thatcher scrie despre o întâlnire cu Mitterand în care ea a scos din geantă o hartă cu evoluția teritorială a Germaniei în trecut, hartă care nu putea decât să trezească neliniști cu privire la viitorul unei noi Germanii reunificate.

Pentru a nu ajunge la o nouă alianță franco-britanică împotriva unei Germanii posibil agresoare, idee care nu-i displăcea premierului britanic, Mitterand a ales o soluție mai subtilă: să creeze o legătură puternică între Franța și Germania, astfel încât un stat german reunificat să nu poată reprezenta o amenințare. Parte din prețul plătit de cancelarul german Helmut Kohl pentru obținerea sprijinului lui Mitterand pentru reunificarea Germaniei a fost sprijinul guvernului federal pentru introducerea unei monezi europene unice și o mai strânsă integrare în interiorul Comunității Europene.

Astfel, în cele din urmă, căderea Zidului nu a dus doar sfârșitul Războiului Rece, ci integrarea Germaniei unite în Europa, soluția „problemei germane” care bântuise continentul de mai bine de un secol și aproape că-l distrusese. De Andreea Lupşor – Historia