Frankenstein dezvaluit

Frankenstein dezvaluit: povestea lui Johann Conrad Dippel

autor: FrontPress 07.04.2012

Majoritatea oamenilor care au citit nuvela „Frankenstein” a scriitoarei britanice Mary Shelley (o operă clasică a genului) au fost fascinaţi şi înspăimântaţi în egală măsură de povestea doctorului Victor Frankenstein şi a monstrului pe care acesta l-a creat. În ciuda celebrităţii cucerite în timp de nuvelă – graţie şi numeroaselor ei ecranizări -, puţini oameni bănuiesc faptul că Mary Shelley s-a inspirat, în conceperea monstrului său lugubru şi a creatorului lui, din viaţa şi faptele unui personaj cât se poate de real şi credibil. Mai mult decât atât, personalitatea lui Johann Conrad Dippel s-a ridicat pe deplin la înălţimea corespondentului său ficţional.

Castelul lui Frankenstein există!

În toate filmele ce aduc pe ecran povestea publicată de Mary Shelley în anul 1818 transpare imaginea, deja devenită clasică, a unui savant periculos şi imprevizibil, atins în egală măsură de aripa nebuniei şi a geniului. Personajul neliniştit – şi odios în cele din urmă -, conduce experimente terifiante, care încalcă legile eticii şi moralei umane.

Cel care a stat la baza creării acestui personaj a fost un om cu o personalitate şi aspiraţii ieşite din comun. Este vorba de Joseph Konrad Dippel, un alchimist, fizician şi teolog pietist de origine germană. “Savantul blestemat”, cum a fost denumit mai apoi, a văzut lumina zilei pe data de 10 august 1673 în Castelul Frankenstein, o fortăreaţă medivală situată la circa 5 kilometri sud de oraşul Darmstadt şi ale cărei ruine pot fi vizitate şi admirate şi astăzi. De fapt, graţie faimei aduse de nuvelă şi filme, castelul a devenit rapid un obiectiv turistic căutat, beneficiind din plin de “brandul” Frankenstein.

Fire curioasă, neliniştită, provocatoare şi cutezătoare în egală măsură, Johann Conrad Dippel a studiat temeinic teologia, filozofia şi alchimia în cadrul Universităţii din Giessen, obţinând un prestigios titlul de master în teologie, în preajma anului 1693.

Atras de dimensiunea religioasă a cotidianului, personajul controversat de mai târziu a publicat numeroase lucrări care aveau ca subiect teologia, sub numele de Christianus Democritus, multe din ele păstrându-se până astăzi. Firea sa neliniştită şi curioasă l-a vârât în multe dispute ideologice, cum au fost cele dintre anii 1700-1702, interval de timp în care Joseph Conrad s-a angajat într-o polemică aprinsă cu un personaj influent al vremii, Conrad Broeske, predicatorul reformat al Curţii din Offenbach.

Cu toate că, iniţial, Dippel împărtăşea aceleaşi viziuni şi speranţe de inspiraţie milenaristă, în privinţa aşteptatei renaşteri a creştinătăţii, cu rivalul său Conrad Broeske, prietenia dintre cei doi teologi s-a sfârşit brusc. Dippel l-a acuzat făţiş pe Broeske de compromis cu autorităţile, după ce acesta din urmă a refuzat să-i publice manifestul incendiar, intitulat mai mult decât sugestiv “Flagelul papistaş al protestanţilor”.

Reputaţia de teolog controversat a lui Dippel i-a adus acestuia atât opozanţi, cât şi susţinători în întreaga Europă apuseană. Celebrul Emanuel Swedenborg a început ca un susţinător al ideilor lui Dippel, sfârşind în cele din urmă în rolul de oponent feroce al acestuia, caracterizându-l cu expresii de genul “cel mai temut diavol care a încercat lucruri vrăjitoreşti”. Swedenborg s-a declarat la început un partizan al scrierilor cu o bogată încărcătură emoţională ale lui Dippel şi susţinea ideile acestuia cu privire la dizolvarea bisericii tradiţionale în favoarea unei credinţe mai libere şi mai personale. Swedenborg susţinea şi respingerea Bibliei drept sursă credibilă a cuvântului lui Dumnezeu, o altă idee extremă promovată de Dippel.

Dar, mai apoi, tot Swedenborg l-a descris şi ca pe un om “fără principii, o fire care se opunea la tot şi toate, care respingea orice principiu al credinţei, devenind furios pe oricine încerca să-l constrângă în vreun fel”. Swedenborg l-a intuit ca pe un oportunist religios care se folosea de carisma sa teologică şi ideologică pentru propriul interes financiar şi influenţă în plan social. Un om periculos, care avea puterea de a-i abate pe ceilalţi de la credinţa dogmatic-tradiţională, după care profita de ei, lăsându-le în urmă doar o stare de tristeţe şi delir religios.

Părintele Albastrului de Prusia?

Dippel a avut o viaţă aventuroasă, ajungând deseori în mijlocul necazurilor, preponderent din cauza ideilor sale controversate şi virulente, precum şi din cauza problemelor de ordin financiar. La un moment dat a ajuns şi la închisoare, fiind condamnat pentru erezie.

Latura sa întunecată nu se domolise deloc în urma experienţei din spatele gratiilor, astfel încât, după eliberare se apucă să creeze un amestec de grăsimi animale, cunoscut în rândul ocultiştilor sub denumirea de “Uleiul lui Dippel”. Personajul nostru susţinea că unsoarea produsă de el era nici mai mult nici mai puţin decât un adevărat “Elixir al Vieţii”, o variantă originală a elixirului cu proprietăţi miraculoase, căutat timp de secole de alchimişti.

Dippel era atât de încrezător în “elixirul” său , încât la un moment dat a încercat să cumpere Castelul Frankenstein în schimbul formulei sale. Evident, a fost refuzat…

Conform unor autori, Johann Dippel şi un obscur fabricant de pigmenţi, pe numele său Diesbach, s-au folosit de unsoarea cu pricina, la care au adăugat carbonat de potasiu, pentru a obţine o vopsea într-o nouă nuanţă de roşu. Spre surpriza celor doi, rezultatul amestecului a venit sub forma unui pigment de culoare albastră, cunoscut mai apoi sub denumirile de Albastru de Berlin şi Albastru de Prusia şi utilizat până azi în pictură.

Aventuros şi ocult: un amestec periculos

Johann Dippel a rămas totuşi un pasionat al căutărilor şi călătoriilor în necunoscut. În perioada în care a locuit în Castelul Frankenstein s-a ocupat serios de aprofundarea cercetărilor personale în domeniul alchimiei şi anatomiei umane şi animale.

Legenda spune că nu s-ar fi ţinut departe nici de experimente periculoase, cum a fost spre exemplu cel în care a lucrat cu nitroglicerină, iar experimentul s-ar fi sfârşit cu o puternică explozie, care a distrus unul dintre turnurile castelului. Evenimentul este tratat astăzi ca un mit, pe baza unor fapte evidente: nitroglicerina nu fusese încă descoperită în perioada în care trăia Dippel, iar în arhivele castelului nu se pomeneşte nicăieri de vreo distrugere a turnului.

Alte zvonuri în privinţa sa îl propagă în sfera inventicii macabre cu un aer fantastic. Bunăoară, se pare că Johann Dippel ar fi făcut numeroase experimente cutremurătoare pe cadavre, experimente în care lunaticul personaj ar fi încercat să transfere sufletul dintr-un cadavru în celălalt. Cu toate că încercările de a transfera sufletul în cadavre era o componentă de bază a activităţii alchimiştilor din acea perioadă, nu există dovezi clare în privinţa implicării lui Dippel în astfel de experimente, cu excepţia zvonisticii vremii şi a folclorului local.

Nu există dovezi scrise nici în privinţa izgonirii sale din castel şi oraş, după ce zvonuri despre activităţile sale au ajuns la urechile autorităţilor de atunci. Cu toate acestea, faima sa se răspândise deja în Europa, deoarece unele ţări precum Suedia şi Rusia îi dăduseră deja ordin de interdicţie pe teritoriile proprii. Scrierile sale scandaloase şi controversele de ordin religios provocate de ideile lui îl transformaseră deja într-un personaj indezirabil.

Cu toate că nu există dovezi care să-l implice în experimente pe cadavre umane, Dippel a realizat numeroase acţiuni de acest gen pe cadavre de animale. Cunoscut ca pasionat al disecţiilor, Dippel a susţinut, în dizertaţia sa intitulată “Maladii şi Remedii ale Vieţii ascunse în Carne”, că a descoperit însuşi Elixirul Vieţii, precum şi metode eficiente de exorcizare a demonilor, tot prin intermediul poţiunilor făcute de el – fierturi din carnea şi oasele animalelor pe care le diseca şi studia.

Johann Heinrich Jung, unul dintre contemporanii săi, susţinea că, spre sfârşitul vieţii sale, Dippel îşi pierduse orice urmă de credinţă creştină, mai ales ca urmare a disputelor acide avute de el cu diverse oficialităţi ale Bisericii.

Numindu-l pe Hristos “o fiinţă indiferentă”, Dippel şi-a canalizat energia exclusiv în direcţia experimentelor sale cu iz ocult-alchimic. Şi-a înjeghebat un laborator propriu în Wittgenstein, laborator ajuns în cele din urmă o cârciumă care se va numi după el, Dippelshof. Din acest moment, relatările cu privire la activităţile sale devin tot mai vagi şi greu de urmărit. În acea perioadă, Dippel a fost acuzat de nenumărate ori de jefuire de morminte, experimente pe cadavre umane şi, mai ales, de colaborare strânsă cu Diavolul… Evident, ţinând cont de climatul social al vremurilor şi de isprăvile sale, Dippel nu putea rata o asemenea acuzaţie!

Dippel a rămas credincios propriilor convingeri şi experimente, unii autori susţinând că a întreţinut cu bună ştiinţă zvonurile cu privire la faptul că şi-a fi vândut sufletul Necuratului în schimbul cunoaşterii secrete, interzise muritorilor de rând.

În aceeaşi notă, Dippel nu s-a sfiit să-şi cultive aura de magician negru, care-i permitea să aibă succes în rândul celor dornici să-i plătească în schimbul accesului la Piatra Filozofală şi Elixirul Vieţii.

Firul vieţii sale s-a sfârşit brusc pe data de 25 aprilie 1734. Probabil cel mai controversat ocultist german, Johann Conrad Dippel a murit în Castelul Wittgenstein de lângă Bad Laasphe. Nu se cunoaşte exact cauza decesului său, unele surse indicând un atac vascular cerebral, în timp ce altele sugerează o otrăvire. În mod mai mult decât ironic, cu un an înainte de a se stinge din viaţă, Dippel nota într-un pamflet că tocmai descoperise un elixir care i-ar fi permis să atingă vârsta de 135 ani…

Dippel şi Frankenstein

Legătura lui Dippel cu Castelul Frankenstein a dat naştere teoriei conform căreia controversatul teolog-ocultist ar fi fost modelul inspiraţional al nuvelei Frankenstein, cu toate că ideea în sine a rămas deschisă dezbaterilor.

Cel care a sugerat pentru prima dată această ipoteză, a fost istoricul şi cercetătorul român Radu Florescu, cel care în lucrarea sa In Search of Frankenstein, din anul 1975, sugera că autoarea Mary Wollstonecraft Godwin (viitoarea Mary Shelley, prin căsătorie) a vizitat castelul respectiv, pe când călătorea pe Rin în compania lui Percy Shelley, cel care avea să-i devină soţ. Atunci, se pare că cei doi ar fi auzit poveştile locale cu privire la viaţa şi faptele lui Johann Dippel.

Radu Florescu a semnalat în notele lui Mary Shelley o referire la interacţiunea autoarei cu un grup de studenţi germani, care i-ar fi relatat poveşti despre personajul real Johann Conrad Dippel. În paralel, Mary Shelley a cunoscut câţiva membri ai aşa-numitei Societăţi Darmstadt, celebri pentru faptul că se întâlneau frecvent în incinta Castelului Frankenstein.

Monstrul lui Victor Frankenstein, aici în cea mai celebră ecranizare a nuvelei, personaj interpretat ca nimeni altcineva de către actorul Boris Karloff.

Un specialist în istoria locală, Walter Scheele, crede că legendele menţinute în satele din jurul castelului au fost transmise de către Jacob Grimm lui Mary Jane Clairmont, cea care a tradus pentru prima dată în engleză poveştile fraţilor Grimm. Întâmplător sau nu, Mary Jane Clairmont era mama vitregă a autoarei Mary Shelley.

Trasând o paralelă evidentă, se pare că mitul despre Johann Dippel ca fiind omul din spatele personajului Victor Frankenstein este cumva asemănător cu legătura forţată care încă se face în cazul mitului Dracula şi al personajului istoric Vlad Ţepeş.

Cu toate că o serie de lucrări non-fiction susţin ipoteza istoricului Radu Florescu, dezbaterea privind legătura dintre Victor Frankenstein şi Johann Conrad Dippel este în continuare deschisă. În orice caz, Dippel rămâne un personaj interesant, un rebel original în felul său, o personalitate a cărei viaţă ar merita cercetată amănunţit şi în zilele noastre. De pe Descopera