Fotbalul interbelic

FOTBALUL si POLITICA in perioada interbelica

autor: FrontPress 12.04.2012

În perioada interbelică, fotbalul era un sport popular care atrăgea mii de spectatori. Conform istoricului Peter J. Beck, regimurile totalitare din Germania și Italia și-au dat repede seama de potențialul propagandistic al succeselor pe plan sportiv. În scurtă vreme, și Marea Britanie a recunoscut valoarea pe care sportul o poate da imaginii naționale.

Într-un film mai vechi – Escape to victory – terenul de fotbal e folosit drept câmp de bătălie pentru dezbateri pe probleme politice și morale, subliniind modalitatea prin care un meci poate deveni ceva mai mult decât o ocazie sportivă. Filmul se concentrează asupra încercărilor germane de a dovedi valabilitatea teoriei superiorității rasiale a lui Hitler prin intermediul unui meci de fotbal din 1943 dintre o foarte atent aleasă echipă germană și o echipă Aliată compusă din prizoneri de război. Povestea filmului e pură ficțiune, însă trebuie ținut cont de faptul că, în perioada interbelică, fotbalul, ca și alte sporturi, fusese investit cu o semnificație politică, mai ales în cazul Italiei și Germaniei, unde organizațiile sportive erau încorporate sistemului guvernamental. Politizarea sportului în unele țări însemna că și în alte țări, în care sportul era independent, el nu putea rămâne la nesfârșit neatins de acest trend, mai ales dacă echipele naționale se întâlneau la evenimente internaționale precum Jocurile Olimpice sau Cupa Mondială.

În acest context, au ieșit în evidență sporturi precum fotbalul, în lumina atracției pe care o exercita atât pentru participanți, cât și pentru spectatori. Astfel, în anii ’30, rezultatele meciurilor internaționale de fotbal au ajuns să fie interpretate de către guverne și media ca reflecție nu doar a calității talentelor sportive ale respectivelor țări, dar și a calității unui sistem socio-politic și ca demonstrație a puterii sale. De aceea, sportul a ajuns să fie o parte integrantă a mașinăriilor naționale de propagandă, și asta nu doar în regimurile totalitare. Există dovezi că guvernul britanic a conștientizat valoarea fotbalului ca parte a unui program mai vast de promovare a imaginii naționale atât pe plan intern, cât și pe plan extern.

Conform propagandei oficiale a statului nazist – reflectată în directivele date de principala organizație sportivă din Germania, Deutscher Reichsbund für Leibesübunge– gimnastica și sportul reprezintă o instituție pentru educarea trupului și o școală a voinței politice în serviciul Statului. În plus, apoliticii, așa-zișii gimanști și sportivi neutri, erau inimaginabili în statul lui Hitler.

În fața unei asemenea propagande, guvernului britanic i-a fost greu să rămână pasiv, astfel că sportul a fost integrat complexului de propagandă culturală dezvoltat în Imperiu, care promova principii precum dreptatea și corectitudinea. În mod evident, guvernele britanice au încercat să susțină că în Marea Britanie sportul și politica sunt două domenii independente unul de celălalt. Totuși, scara la care statul a intervenit în sport în Anglia nu se compară cu ce s-a întâmplat în Germania sau Italia.

Deși anii ’30 au atras interesul cercetătorilor din pricina interacțiunii guvernelor cu sportul, și deceniul anterior a fost martorul unor fenomene asemănătoare. După Primul Război Mondial, guvernele Aliate și organizațiile sportive din aceste țări i-au ostracizat pe foștii inamici – cu Germania în frunte, nu doar pe plan politic, ci și la nivelul contactelor sportive. Astfel, Germania nu a fost invitată să participe la Jocurile Olimpice din 1920 și 1924, iar Asociațiile de Fotbal din Marea Britanie au decis să nu mai joace deloc cu echipe din Germania.

Mijlocul anilor ’20 au adus o oarecare îmbunătățire a statutului internațional al Germaniei, grație aderării la Liga Națiunilor și semnării Pactului de la Locarno. Aceste schimbări de ordin politic au avut efecte și la nivelul dezvoltării legăturilor pe plan sportiv. În 1928, Germania participă la Jocurile Olimpice, iar spre sfârșitul deceniului numărul și frecvența meciurilor de fotbal dintre Anglia și Germania au crescut.

Astfel, relațiile externe pe plan sportiv ale Marii Britanie erau hotărâte la nivel central, de către guvern. De multe ori s-a întâmplat ca sportul să aibă de suferit atunci când politica decidea că anumite legături sunt sau nu de dorit. La fel cum în primii ani ai deceniului trei meciurile împotriva echipelor germane nu erau permise, în 1930 unei echipe venite din URSS i s-a interzis intrarea în țară din cauza temerilor că vizita va fi folosită de propaganda sovietică.

Pe parcursul perioadei interbelice, dar în special în anii ’20, izolaționismul caracterisc politicii externe britanice se reflecta și în lipsa de entuziasm privind meciurile jucate împotriva unor echipe străine. Această atitudine era încurajată de preocuparea pentru meciurile domestice, conservatorismul introvertit al Asociațiilor de fotbal din Regat, precum și de credința arogantă în superioritatea jocului britanic. Astfel, relațiile celor patru asociații de fotbal din Marea Britanie (ale Angliei, Irlandei, Scoției și Țării Galilor) cu FIFA, organizația internațională de fotbal, au fost tensionate de-a lungul perioadei interbelice. Cele patru asociații s-au retras din FIFA în 1920, au intrat din nou în rândurile ei în 1924, doar pentru a se retrage din nou patru ani mai târziu. Cele patru asociații, care au rămas în afara FIFA până după 1945, au refuzat să participe la Cupa Mondială în 1930, 1934 și 1938.

După un meci anglo-german jucat la Berlin în 1930, a fost aranjat un retur ce trebuia să aibă loc în decembrie 1935. Dar la acel moment venirea la putere a lui Hitler dusese la transformări importante în politica Germaniei, inclusiv în domeniul sportului. De aceea, spre sfârșitul anului 1935, guvernul britanic a fost supus unor presiuni pentru interzicerea viitorului meci. La baza acestor proteste au stat mișcările muncitorești și organizațiile evreiești, iar campania lor punea accentul pe excesele regimului nazist împotriva sindicatelor, partidelor politice și evreilor. Însă în cele din urmă guvernul britanic a hotărât să nu ia măsuri împotriva meciului sau intrării în țară a jucătorilor, oficialilor și suporterilor germani. Sir John Simon, Ministrul de Interne, a declarat atunci că Asociația de fotbal este „un organ independent… Cred că trebui să păstrăm în țara noastră tradiția ca evenimentele sportive să se desfășoare indiferent de problemele politice.”

Simon a pus accent asupra naturii private a unui meci aranjat de indivizi, nu de state, motivând astfel lipsa intervenției din partea guvernului. De fapt, el încerca să ascundă faptul că, în realitate, decizia guvernulu de a nu interveni a fost dictată de considerente politice. Spre exmplu, englezii erau conștienți de faptul că acestui meci i se acorda în mod deschis o importanță de ordin politic cu privire la evoluția relațiilor anglo-germane. Deși existau anumite riscuri, precum amenințările la adresa ordinii publice datorate demonstrațiilor antigermane, permițând desfășurarea meciului, Foreign Office-ul evita problemele și mai grave ce s-ar fi ivit dacă meciul era abandaonat. Această atitudine ar fi trezit probabil reacții ostile din partea Berlinului, ceea ce ar fi dus la compromiterea politicii britanice conciliante față de Germania. De Andreea Lupşor – Historia