Mihail Moruzov(1887-1940) Seful Serviciului Secret al Armatei Romane

  de deveghepatriei

Cititi cu atentie ce declara Aurora-Florina Moruzov, fiica lui Mihail Moruzov: “TATAL MEU A FOST ASASINAT DE ION ANTONESCU! LEGIONARII AU VRUT SA-L SALVEZE !”

Aurora-Florina Moruzov, fiica fostului director al Serviciului Secret de Informaţii (SSI) Mihail Moruzov, este convinsă că mareşalul Ion Antonescu a fost vinovat de moartea tatălui său. Între cei doi bărbaţi exista o veche rivalitate. În opinia Aurorei Moruzov, dovedirea de către tatăl său a “bigamiei” lui Antonescu a stat la baza măsurii de “exilare” a acestuia la Bistriţa. A cauzat însă şi asasinarea lui Moruzov la Jilava, din ordinul lui Antonescu.

Dezvăluirile Aurorei-Florina Moruzov 
Aurora-Florina Moruzov, fiica fostului director al Serviciului Secret de Informaţii (SSI) Mihail Moruzov, este convinsă că mareşalul Ion Antonescu fost vinovat de moartea tatălui său. Între cei doi bărbaţi exista o veche rivalitate determinată de apropierea lui Moruzov de Carol al II-lea – personaj neagreat de Antonescu. Fabricarea de şeful SSI a unui dosar cu amănunte compromiţătoare despre viaţa personală a lui Antonescu agravase situaţia. În opinia Florinei Moruzov, dovedirea de tatăl său a “bigamiei” lui Antonescu a stat la baza măsurii de “exilare” a acestuia la Bistriţa. A cauzat însă şi asasinarea lui Moruzov la Jilava, din ordinul lui Antonescu.

• Jurnalul Naţional: Cum aţi aflat de moartea tatălui dvs.?

Aurora-Florina Moruzov: Din ziarul Porunca vremii (ziar legionar condus de Nichifor Crainic, cu apariţii între 1932 şi 1943 – n.n.). Dar prima dată am citit că fusese arestat. Încetul cu încetul aveam să aflu mai multe. Totul s-a întâmplat foarte repede, căci în septembrie 1940 l-au arestat şi în noiembrie l-au executat.

• Şi asta tot din ziare aţi aflat-o?

Da, pentru că mama mea nu mă lăsa să iau parte la toate discuţiile.

Bigamul Antonescu

• Care este legătura dintre Ion Antonescu şi tatăl dvs.?

Ion Antonescu era un militar foarte bun, dar ca om era ranchiunos şi răzbunător. Înainte de decesul tatălui meu, Nicolae Titulescu a venit la Bucureşti şi i-a adus Regelui Carol al II-lea la cunoştinţă că la Paris se discuta că Ion Antonescu (consilierul militar tehnic în 1922-1923 al comisiei militare a României la Societatea Naţiunilor – n.n.) ar fi fost bigam, fiind căsătorit şi în Franţa cu o franţuzoaică. Regele i-a cerut tatălui meu să afle adevărul. Tata l-a trimis la Paris pe Eugen Cristescu, care pe atunci era ajutorul tatălui meu. El a luat legătura cu Antonescu şi la întoarcerea în ţară a spus că nu este adevărat. Totuşi, Titulescu a revenit în ţară şi a spus că sigur se discută de căsătoria lui Antonescu din Franţa. Atunci tatăl meu, împreună cu fratele lui Eugen Cristescu, Gheorghe, au plecat în Franţa şi au constatat adevărul. După întoarcerea lor, Antonescu a fost rechemat în România şi i s-a stabilit domiciliu forţat la Bistriţa.

• Deci povestea de bigamie a descoperit-o Titulescu?

Da. Şi toate acestea le ştiu de la proces. Eu eram o copilă pe atunci, dar îmi aduc aminte de Ion Antonescu că în fiecare toamnă mama lui venea la Constanţa şi juca pocher la directorul ziarului Dobrogea jună, unde juca şi fratele mamei mele, tutorele. La o astfel de partidă, Ion Antonescu a cunoscut-o pe Maria, vecină cu mine în Constanţa. În scurt timp, soţul Mariei, Gheorghe Cimbru, a decedat, în urma căsătoriei rămânând un copil handicapat, iar ea s-a recăsătorit cu Ion Antonescu.

• Cine era bigamul? Istoricii pro-Antonescu scriu că soţia lui fusese bigamă…

Ion Antonescu. Armata, din diverse motive, afirmă că Maria era cea bigamă. După ce tata fusese arestat, Maria s-a dus la Antonescu să încerce să-l salveze, să-l ajute în vreun fel. Însă Ionel, aşa-i spunea ea, i-a spus: “Poţi să vii să-mi ceri orice pentru oricine, dar când vine vorba de Moruzov, el e problema mea şi aici nu te poţi amesteca”. Nici Canaris (Wilhelm Franz Canaris, şeful serviciului de spionaj militar nazist – n.n.) nu a reuşit să-l scape pe tata, deşi a venit din Germania special pentru a-l salva.

Asasinarea

• De unde ştiţi povestea asta cu Canaris?

Toată lumea o ştia. Odată, aflându-mă în Germania, un român care a fost şoferul unuia dintre oamenii cu care lucrase Canaris, mi-a aranjat o întâlnire cu această persoană. Respectivul mi-a spus că se vede cu mine pentru 15 minute. Ei bine, am stat cu el trei ore şi jumătate, undeva lângă München, şi mi-a povestit multe. Nu numai despre tata. Mi-a spus că data viitoare când voi reveni în Germania să-l caut, ca să mă ajute să pot lua nişte copii de la arhiva STASI. Dar când am ajuns a doua oară, el decedase. Deci, când a venit Canaris, la 26 noiembrie 1940, pe la 10 seara, i s-a spus că tatăl meu fusese împuşcat. Iar în noaptea de 26 spre 27 noiembrie a venit o echipă de soldaţi şi primul care a fost împuşcat a fost tatăl meu. Asta o ştiu de la cineva – un legionar – care făcea parte din cei care-i păzeau pe arestaţi şi care l-a plăcut foarte mult pe tata. Tata a primit 11 gloanţe şi cinci lovituri de baionetă – ceea ce mă convinge încă o dată că nu erau legionari. Legionarii purtau numai mitraliere, iar mitralierele nu au baionete.

• Când l-aţi întâlnit pe acest om?

Mult mai târziu. În perioada când am stat la internat la Sfântul Gheorghe am avut o colegă, cu care m-am reîntâlnit mult mai târziu, care avea în familie foşti legionari. Şi ea mi-a înlesnit întâlnirea cu persoana respectivă. M-a chemat la ea acasă şi în discuţie a adus vorba despre Moruzov. Ca să-l ucidă pe tatăl meu, Antonescu a executat 82 de oameni, dintre care miniştri, ofiţeri, opt comunişti…
Ulterior, Antonescu s-a disculpat şi a zis că el nu avea control asupra poliţiei legionare – adevărata vinovată pentru asasinatele de la Jilava.
Vărul meu, Veniamin, în cartea pe care a scris-o, a făcut o afirmaţie că tatăl meu a trimis vorbă prin el să-i aducă la închisoare 1.500.000 de lei. Când vărul meu a ajuns la închisoare fără bani, Moruzov a zis: “Sunt pierdut!”. Veniamin a zis că nu a adus banii pentru că nu i s-au dat. Pentru că administratorul întregii averi a tatălui meu, nepotul său, Nicolae Moruzov, a fost cel care nu a vrut să dea banii, deşi avea posibilitatea. Şi Veniamin a spus că pentru prima dată a văzut lacrimi în ochii tatei.

• Pentru ce bani?

Mai târziu am aflat că legionarii îi înlesniseră evadarea: urmau să-l ducă la doctor şi sub acest pretext să-l scoată din ţară. Între timp, ajungea în Bulgaria, unde-l aştepta fratele lui, monahul Teofil şi, ajutat de acesta, ar fi ajuns în Turcia. Însă, neavând banii, nu s-a putut. 

• Despre înmormântare lui ce ştiţi?

Ştiu doar că la ceremonie au participat câteva rude. Aflasem de la cineva că la Muzeul “Dr Dona” se găseşte creierul lui în formol. M-am dus şi am găsit borcanul cu numele lui pe el şi în momentul când l-am deshumat pe tatăl meu am fost şi mai convinsă că erau rămăşiţele lui, pentru că în craniu avea vată şi tifon.

• Înseamnă că i s-a făcut un soi de autopsie… Iată o altă enigmă…

Cred că toată viaţa lui a fost o enigmă. De aceea am o aşa de mare admiraţie faţă de el şi mă doare când cineva ascunde adevărul. Eu am fost obligată să-l dezgrop pe tata, era îngropat la Belu, unde erau două morminte – a lui, care purta pe cruce iniţialele “M.M.”, şi cel al lui Niki Ştefănescu – cel mai bun om al tatei, care special a intrat închisoare ca să fie aproape de tatăl meu. Mi s-a spus că trebuie să dezgrop osemintele, pentru că urma să se facă o alee. Am spus că aş vrea să iau osemintele să le duc la Tulcea. După dezgropare am observat că tata nu era descompus după 11 ani. L-am văzut cu ochii mei şi am fost toţi convinşi că era el. Am depus osemintele la capela cimitirului, urmând să mă întorc să le iau după ce primeam autorizaţia să le ridic.

• Cum a ajuns îngropat la Belu?

Fusese îngropat de stat.

• Avea pe corp urmele agresiunii?

Fusese înmormântat la miezul nopţii, aşa mi-a spus unchiul Vanea (Ioan Moruzov – n.n.) şi o nepoată – Olimpia –, care au fost de faţă. Nu avea o parte din dantură. Am văzut loviturile de baionetă şi urmele de gloanţe.

• După 11 ani?

Nu era complet descompus, pentru că groapa era zidită şi numai pe deasupra avea pământ. Când m-am întors la cimitir să ridic osemintele, mi s-a spus că nu mai sunt acolo. Printr-o întâmplare am aflat că osemintele lui au fost aruncate într-o groapă comună. Am cerut să văd registrul cimitirului şi am observat că se încurcaseră cutiile cu oseminte. În loc să fie aruncate în groapa comună osemintele din cutia cu numărul 31, au fost aruncate cele din 32, cutia tatălui meu.

• De ce credeţi în această variantă?

Pentru că am văzut cutia 31. Avusese unii dintre dinţi acoperiţi cu platină. Mai avea în gură doar 17 dinţi, care i-au fost daţi vărului meu.

Un proces de 11 ani

Cum s-a ajuns la procesul de după masacru? 

Antonescu trebuia să justifice masacrul de la Jilava. Şi atunci a zis că deţinuţii omorâţi furaseră bani de la stat. Iar statul a deschis proces unor foşti funcţionari carlişti, printre care şi tatălui meu. Au fost invitate rudele tatei, fără să li se comunice motivul, să restituie averea tatei care fusese confiscată. Numai că tatăl meu nu luase nici un ban de la stat. Când rudele lui au fost întrebate dacă tatăl meu a fost căsătorit au zis că e divorţat, dacă a avut copii, au răspuns că nu. Doar unchiul Vanea a zis că are o fiică la Constanţa, dar nu-i ştie adresa. Deşi toată familia ştia exact unde stăteam cu mama. Aşa se face că eu am fost invitată la Bucureşti să susţin procesul în care tata era învinuit că ar fi furat bani de la stat. Un poliţai mă însoţea de la Bucureşti la Constanţa şi retur. Apoi m-au ajutat să mă mut în Bucureşti.

• Nimeni nu v-a susţinut din familie?

Nu. Fiecare a avut grijă de propria avere. Deşi tata ajutase toată familia. Restul familiei s-a retras şi eu singură am dus acel proces din 1940 până în 1951. 11 ani! Dar la finalul procesului s-a ajuns la concluzia că nu furase nimic statul român.

• Concret, de ce-l acuzau pe Mihail Moruzov?

Că a furat, a cheltuit din banii statului. Sumele au fost diferite, au scăzut pe parcursul procesului de la 500 la 300 de milioane de lei. Ca la sfârşit să se spună că nu-l pot scoate “basma curată”. Toate actele mele le-am avut la avocat. Dar el a fost arestat după ’46-’47, i s-au luat toate lucrurile şi arhiva într-un camion, printre care şi actele mele. Nimeni nu vrusese să ia procesul tatălui meu, din cauza lui Antonescu. A venit la noi avocatul Pascu şi a spus: “Eu vreau să iau procesul. Nu-mi plătiţi nimic, doar taxele de judecată”. Nu ştiu dacă a avut vreo obligaţie faţă de tatăl meu, însă a avut curajul să preia acest proces. Când câştigam eu, statul făcea recurs. La început, în timpul războiului a fost mai bine, dar după ce a venit comunismul a mai durat ceva. Magistratul Emil Macri a cerut la proces ca eu să plătesc cu viaţa pentru ce a făcut tatăl meu.
La momentul actual, în Tulcea se întâmplă ceva de neconceput – Primăria şi chiar un văr de-al meu refuză să dea rudelor drepturile înapoi. De ce? Spun că nu s-a terminat procesul! Cum să nu se fi terminat procesul? Mai susţin că s-ar fi terminat în favoarea statului în 1949, dar până în 1951 nu a fost proces?

• Din ce trăiaţi?

Mai târziu am aflat întâmplător că tata l-a chemat pe unchiul meu, tutorele, şi i-a propus să-i dea bani ca să ridice casa noastră de la Constanţa, să o mărească, astfel încât parterul şi etajul să rămână al meu şi al mamei şi să o mai ridice cu un etaj pentru unchiul meu. Şi i-a dat o dată 800.000 de lei pentru arhitect (de faţă era Ioan Moruzov) şi ulterior i-a mai dat alţi 1.200.000 de lei. Împreună cu fiica unchiului meu am găsit în seiful lui cecuri de bani încasate pe numele meu. O singură dată, la o discuţie cu unchiul meu, i-am spus de banii pe care i-a încasat.

• Bani pe care nu i-aţi văzut niciodată…

Nu, însă aflasem de ei de la directorul Băncii Agricole din Constanţa. Întâmplător, directorul s-a căsătorit şi a plecat din Constanţa. Când a venit să-şi ia rămas bun de la noi, mama i-a spus că vreau să-mi iau serviciu. El a ripostat: “Dar tu l-ai întrebat pe fratele tău? De ce să-şi ia Aurora serviciu? Vorbeşte mai întâi cu el”. Aşa am aflat că în bancă existau bani şi pentru mine, astfel încât să nu mai trebuiască să muncesc.

• În timpul regimului comunist a avut vreo influenţă asupra dvs. faptul că sunteţi fiica lui Moruzov?

Nu. Nu prea am avut greutăţi, pentru că nu s-a ştiut de mine. Cu ocazia procesului s-a aflat de existenţa mea.

• Cum s-a desfăşurat viaţa dvs. în Bucureşti? Aici aţi făcut liceul…

Am făcut doi ani de Belle arte. Dar când s-a organizat examenul de selecţionare, l-am picat. Înainte de examen mă întâlnisem cu un fost profesor – care era împreună cu Zaharia Stancu – şi l-am întrebat ce şanse am să mi se ia în considerare o eventuală contestaţie. Fără să spun cine sunt. După examen, s-au adunat vreo 600 de contestaţii, dar prima chemată am fost eu. Am fost primită până la urmă la pictură, dar cu repartiţie în provincie. Dar eu nu puteam pleca în provincie, deoarece o aveam pe mama bolnavă. Am cerut să fiu amânată cu un an la Belle arte. Între timp am făcut şcoală de desenatori tehnici. De acolo am fost repartizată la IPROCHIM (Institut de proiectare în chimie şi petrochimie, înfiinţat în 1948 – n.n.), unde am lucrat 32 de ani, până am ieşit la pensie.

• Aţi avut-o toată viaţa pe mama în întreţinere…

Da. Mama a murit înainte de Revoluţie. Am locuit pe Strada Andrei Mureşan, într-o locuinţă unde mai stăteau trei familii, aveam o bucătărie comună. Până la final am fost cinci familii. Ne-am înţeles dintotdeauna foarte bine. Într-o seară, întorcându-mă dintr-o delegaţie, un grănicer care păzea strada mi-a spus că eu nu mai locuiesc acolo. Am aflat de la o verişoară că noua adresă era Calea Floreasca nr. 55. Am ajuns acolo pe la ora 1 noaptea, am sunat la uşă şi proprietarii mi-au arătat unde locuieşte mama. Era o fostă bucătărie de vară.

• De ce aţi fost evacuate?

Acolo casele aveau gaze şi ruşii au vrut toată strada. În patru ore au fost evacuate toate casele. Mai ales că au auzit că sunt fiica lui Moruzov… Mama nu a putut fi evacuată decât cu două geamantane. Vecinii cu care am stat nu au spus că tablourile din podul casei erau ale noastre, şi le-au luat la ei şi apoi mi le-au returnat. În noua casă, de 6 mp, cu o teracotă şi o chiuvetă trebuia să traversezi curtea ca să ajungi la bucătăria de iarnă şi aerisirea se făcea cu uşile şi cu geamurile deschise. Aici, unde stau acum, am primit casa după 15 ani. Timp de 15 ani m-am luptat pentru acest apartament din Şoseaua Giurgiului. Mai am doar câteva tablouri. După Revoluţie am încercat să văd dacă pot şi eu recupera ceva. Când am vrut să recuperez moşia tatei de la Buda (Prahova), mi s-a spus că pe acea locuinţă nu există acte. Am vrut să o donez SRI, poate că s-ar fi făcut acolo o unitate, care să poarte numele tatălui meu. Căci el a vrut cu tot dinadinsul două lucruri: să ajute Tulcea (unde a şi făcut şcoli, spitalul, ba chiar pregătise cu un arhitect planurile pentru canalizarea oraşului) şi un azil de bătrâni pentru lucrătorii de la Siguranţă. Nu a apucat să facă nimic din ce şi-a propus. Pentru că eu nu am avut copii, am zis să donez moşia de la Buda SRI-ului, care s-a luptat foarte mult să obţină actele, dar nu a reuşit. Noi am cerut la Primărie actele, şi s-a găsit o singură hârtie în care se spune că MApN-ul a ridicat actele găsite în arhivă. Iar eu nu aveam nici un act, căci le pierdusem la arestarea avocatului Pascu.

• Deci ar trebui să fie undeva la Armată…

Da sau s-ar putea să fie distruse. Însă când am început să căutăm ce şi cum, ne-am lovit de un lucru: casa de acolo a fost recuperată de o nepoată a Mariei Antonescu. Dar în baza cărui act? Pe atunci, actele se puteau face cu doi martori. Când am cerut actele la Primărie, primarul a fost evaziv…

• Securitatea nu v-a căutat niciodată?

Ba da. Într-o zi am primit o hârtie cum că trebuia să mă prezint la Poliţia de la Greceanu. Acolo m-a întâmpinat un comisar pe care l-am avut apoi şef de Cadre la IPROCHIM. M-am prezentat, tocmai ce-mi schimbasem buletinul, cel vechi fusese furat. Mi s-a spus că trebuie să dau o declaraţie, deoarece buletinul meu vechi, furat, a fost găsit într-o haină de blană de la Romarta. Am spus că nu ştiu nimic, mi-au arătat buletinul vechi, am dat declaraţia şi am plecat acasă. După mine a ieşit acest comisar, mi-a spus că se numeşte Simion, că a lucrat cu tatăl meu. M-a condus acasă, pe drum întrebându-mă de unele, de altele, mi-a spus că ştie că o duc greu, că am mama bolnavă, că aş putea să trăiesc mai bine dacă aş vrea să lucrez cu ei… Că mă voi duce la restaurante, că voi fi bine îmbrăcată, că trebuia să ascult ce mai zice lumea din jurul meu. Şi i-am răspuns că eu aşa ceva nu fac. În viaţă nu am gândit niciodată înainte ce voi spune. În anumite momente, mi-au venit ideile salvatoare. Şi i-am spus că semăn cu mama mea, nu cu tatăl meu, sunt sentimentală. Dacă mă puneţi să ascult sau să urmăresc pe cineva, eu mă duc şi îi spun că este urmărit.

• Aţi fost căsătorită vreodată?

Nu, mama mea era foarte bolnavă. Nu mă lăsa să dorm, trebuia să stau cu ea. Eu numai în delegaţii dormeam bine, dar lăsam pe cineva să stea cu ea.

• Şi aţi suferit atât de multe pentru un om pe care l-aţi văzut de câteva ori în viaţă.

Nu are importanţă. Este tatăl meu.

“Bigama” Rica Antonescu

O altă variantă a fost pusă în circulaţie de Nicolae D. Ştefănescu, fost subaltern al lui Moruzov, ajuns director al SSI (martie-iulie 1945). El a povestit în anii ’90 că Moruzov întocmise un dosar compromiţător la adresa Mariei Antonescu, cea de-a doua soţie a mareşalului, spunând că mai fusese căsătorită cu un cetăţean francez, Guillaume Auguste Joseph Pierre Fueller, care se ocupa la Paris, printre altele, şi cu jocurile de noroc. Maria a divorţat de Fueller (1926), numai că, după căsătoria cu Antonescu (1927), fostul soţ – se pare şantajat de serviciul românesc de informaţii – i-a intentat proces de bigamie, pe motiv că femeia nu-şi transcrisese hotărârea de divorţ. Conform legislaţiei civile româneşti, ea se afla astfel în situaţia ilegală de bigamie. Avocatul Mihai Antonescu (viitor ministru al Justiţiei în guvernarea Antonescu din 1940-1944) a ieşit învingător, justiţia găsind-o pe Maria Antonescu nevinovată. Căci dreptul civil francez nu o obliga să-şi facă transcrierea hotărârii de divorţ pronunţată de instanţa franceză. Ştefănescu aminteşte şi relatările unui ziarist care i-a povestit că Ion Antonescu (foto) s-a străduit atât de mult să păstreze intactă imaginea soţiei, încât a cerut, sub ameninţarea cu pistolul, directorilor de ziare bucureştene să nu publice
“afacerea”. http://www.jurnalul.ro