Dreptul constitutional la libertatea de exprimare este pus in pericol de institutiile statului
Observ cu deosebit interes acţiunile Centrului pentru Monitorizarea si Combaterea Antisemitismului din România, sau mai nou, ale Institutului „Elie Wiesel”. Şi observ că devin din ce în ce mai absurde: de la atacul asupra Părintelui Justin Pârvu şi cântecelor cântate acestuia de ziua lui, opera Centrului până la ultima „luare de atitudine”, criticarea unei cărţi pentru copii, problema Institutului.Cartea, intitulată „Păţania lui Somnorilă”, este o culegere de poezii destinate copiilor, scrise de George Ungureanu. Ceea ce a şocat opinia publică a fost prezenţa pe ultima copertă a unei fotografii a biroului D-lui Ungureanu, birou pe care se află, liniştită, modestă, o poză a lui Corneliu Zelea Codreanu. Aceasta este poza care a stârnit mânia domnilor de la Institutul „Elie Wiesel”.
Acest institut, pe numele său complet „Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel””, a fost constituit prin Hotărârea de Guvern nr. 902 din 4 august 2005, semnată de Călin Popescu-Tăriceanu, pe atunci prim-ministru al României. Acest organism, constituit printr-o hotărâre a Guvernului României, deci afiliat statului român, finanţat de altfel din banii publici, critică apariţii editoriale. În cazul ăsta, cu riscul de a mă repeta, cărţi pentru copii. Interesant este însă faptul că pe site-ul Institutului, la rubrica intitulată „Cine suntem”, domnii de la Institut îşi prezintă şi atribuţiile principale, în număr de unsprezece. În nici una dintre acestea nu se menţionează nimic despre supravegherea apariţiilor editoriale, muzicale, sau în general a manifestărilor culturale din spaţiul românesc. În concluzie, se pare că acest institut, finanţat de statul român, din banii publici, desfăşoară activitate de cenzor „moral” şi cultural, deşi acest lucru nu intră în atribuţiile pe care dânşii le declară. Nici pe site-ul domniilor lor, nici în hotărârea care le înfiinţează organizaţia, nu apare nici o menţiune privind o astfel de activitate. Deci, domnii şi doamnele în cauză nu au nici un fel de autoritate de a critica un autor sau altul.
Le rămâne însă dreptul garantat de Constituţie la exprimare liberă. Drept pe care şi l-au exercitat. Însă acelaşi drept exercitat de cei de la Institutul „Elie Wiesel” îl au şi oameni ca George Ungureanu. Cartea a apărut sub egida Consiliului Judeţean Suceava, iar editarea ei a fost făcută cu fonduri publice, lansarea fiind găzduită de Biblioteca Bucovinei. Rapid transformată într-un subiect care trebuie înfierat, cartea a devenit subiect de scuze publice pentru sus-numitul Consiliu. “Ne delimităm de orice fapt care ar elogia persoane care au un trecut istoric neclar. Regretăm acest eveniment care s-a produs. Consiliul Judeţean Suceava sprijină acţiunile culturale, seminarii, dezbateri, lansări de carte, expoziţii, tradiţii, dar nu controlează produsul cultural”, s-a scuzat domnul Vasile Ilie, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Suceava, într-un comunicat de presă. Mi se pare normal ca un Consiliu Judeţean să nu controleze produsul cultural. Nici măcar statul român nu are voie să controleze, sau mai direct spus, să cenzureze un produs cultural. Ceea ce ridică întrebarea: de ce ar avea dreptul Institutul „Elie Wiesel” să controleze un produs cultural? C.J. Suceava a făcut alegerea bună: a ales un poet local demn de a fi susţinut, i-au finanţat cartea fără să pună condiţii şi au şi lansat-o. Mi se pare normal să se întâmple aşa ceva într-o ţară cu pretenţii de civilizaţie. Nu mi se pare normal ca altă instituţie a statului (între noi fie vorba: ar trebui să fie Institutul „Elie Wiesel” instituţie a statului român?) să intervină cu drept de veto cultural, iar cele două instituţii care au demarat acţiunea, C.J. Suceava şi Biblioteca Bucovinei, să fie forţate să dea înapoi în faţa unei instituţii a statului român care nici măcar nu reprezintă poporul român.
De asemenea, actul retragerii membrilor C.J. Suceava este cu atât mai grav cu cât el nu este coerent: dl. Ilie se referă la Corneliu Zelea Codreanu ca la o persoană cu „un trecut istoric neclar”. Mi se pare şocantă afirmaţia, în primul rând pentru că ea trădează o lipsă de înţelegere a problemei de fond, şi în al doilea rând, pentru că ea intră în conflict cu atitudinea Institutului. Dacă dl. Ilie nu era pe deplin informat asupra personalităţii marcante a lui Corneliu Codreanu în istoria României, de ce a dat înapoi atât de repede?
Se vor găsi oameni care să invoce Legea Siguranţei Naţionale, unde constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României orice activitate legionară. Articolul 3, punctul h) al acelei legi, emisă în anul 1991 sub domnia lui Ion Iliescu şi a FSN-ului, îşi trădează sorgintea comunistă şi contrazice prin acest articol însăşi Constituţia, care permite exprimarea liberă. Astfel, Institutul „Elie Wiesel” nu numai că îşi permite să acţioneze pe post de cenzor, ci mai încalcă şi Constituţia făcând asta, îngrădindu-i autorului drepturile.
Să ajungem, astfel, şi la problema de fond. Ne aflăm astăzi sub controlul unor astfel de organisme: Institutul „Elie Wiesel”, Centrul pentru Combaterea Antisemitismului, etc. Aceste organizaţii, alcătuite după tipicul altora de teapa lor de prin Occident, caută orice ar putea demonstra existenţa unui Holocaust în România, în ciuda absenţei unor izvoare istorice solide, bazându-se pe legende şi pe simpatia culturală exercitată de perioada de după cel de-al doilea Război Mondial, când vânătoarea de „colaboraţionişti” era în vogă. Ca să îşi poată continua existenţa, însă, aceste organizaţii au nevoie de motiv, în ciuda evidentei concluzii că ele există oricum fără motiv. Astfel, ele sunt mereu la pândă, căutând oameni care să poată fi catalogaţi drept antisemiţi sau rasişti, etichetele preferate ale stângii contemporane. Un astfel de om este considerat, din nefericire, George Ungureanu, care a împlinit 100 de ani chiar în ziua lansării acestei cărţi.
În comunicatul oficial venit de la Institut, se spun următoarele: „În acest context, este inexplicabil şi revoltător să asistăm la susţinerea şi promovarea imaginii, de către conducerea Consiliului Judeţean Suceava, a unui fost legionar care a luat parte activ la politica antisemită a statului. De asemenea, suntem profund îngrijoraţi de promovarea unei literaturi memorialistice sau destinată tinerei generaţii, având ca mesaj idei şi personaje ale Mişcării Legionare.” Vânătoare de colaboraţionişti, sau în cazul ăsta, legionari (căci autorul preciza în autobiografia sa aparteneţa la Mişcarea Legionară)? Este. Aruncare cu noroi în oameni care au făcut închisoare pentru crezul lor? Bineînţeles. Încercare de control asupra culturii româneşti? Avem. Se poate deci observa că şi această acţiune a „paznicilor autoimpuşi” urmează acelaşi model.
Şi dacă tot vrem să fim cinstiţi: câţi copii vor observa acea poză a Căpitanului, mică, un detaliu pe o copertă a unei cărţi din care e posibil să le citească părinţii lor, nu ei? Dintre cei care o vor observa, câţi îl vor recunoaşte? Dintre aceştia, câţi vor înţelege cu adevărat cine a fost? Vorbim de un context educaţional în care Mişcarea Legionară este de abia amintită în manualele de istorie, iar rezistenţa anticomunistă din munţi la fel. Şi până la urmă, cine sunt cei de la Institutul „Elie Wiesel” şi ce autoritate au domniile lor, ca să poată stabili ce modele oferă părinţii copiilor lor, şi ce poezii aleg să le citescă noaptea? Cine sunt aceşti oameni care stabilesc ce educaţie vor primi copiii noştri? Cine-i păzeşte pe aceşti paznici?
Închei cu un exerciţiu de imaginaţie şi un soi de sondaj de opinie. Dintre cititorii acestui articol, câţi dintre Dvs. pot să nu râdă când îşi imaginează următoarea scenă? Ionică, 7 anişori, îi spune mamei lui: „Mami, când mă fac mare, vreau să fiu antisemit.” Nici unul? Aşa credeam şi eu. De Horia Marchean – Buciumul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu