Inchisoarea Alba

Autor: Beto
Titlu: Inchisoarea Alba
Se mai gaseste si aici
Articol:
Sfarsitul era aproape, eu ma bucuram pentru ca era si un inceput alaturi de sfarsit. Simteam ca am vise puternice, vise care rup gratii, niste ganduri intense care rup catuse...dar nu am ripostat. Mi-am acceptat pedeapsa. Eu am ucis-o in timp ce o sarutam. Nu o voi uita, nu imi pare rau, nu voi da inapoi la ce am in fata. Sunt supravietuitor, ce nu ma omoara ma face mai puternic. In 3 pereti si o gratie rece ma simteam ca acasa. Pe acesti pereti erau schite greu de inteles pentru evadare. Era un plan al fostului prizioner din aceasta celula. A reusit sa evadeze, insa nici paza nu a reusit sa descifreze acel plan atat de greu de observat printre animalele desenate pe acesti pereti, o pasare desenata langa gemuletul celulei in timp ce zbura era ultimul animal desenat, aceasta era iesirea. Totul era desenat in asa fel incat indiciile greu de descoperit se aflau la doar cateva clipe de celelalte. Era asa de calculat cu diverse formule matematice, incat cel care reusea sa le descopere trebuia sa fie un adevarat filozof expert. Nu, nu ma intelegeti gresit eu sunt doar un criminal. Unul care a trait experiente noi si care s-a denuntat singur. Aveam caderi psihice care ma faceau sa fiu agresiv, directorul inchisorii credea ca ma prefac! Fapt pentru care am avut cateva vizite la el in birou, ceilalti din celule desi fiind mult mai rai si mai duri ca mine se inspaimantau. Credeau ca sunt posedat de raul care se manifesta prin mainile mele. Da! Eram posedat, deasta aveam o forta care muta munti, dar eram posedat de un Arhanghel. Pare incantator nu? Ei bine nu este deloc asa, pentru ca ma chinuie, ma pedepseste pentru ca am rupt iubirea dintre supusi si superiori, fata aceea stralucitoare fiind un inger care m-a iubit. Cand aveam caderi psihice eram in stare sa demolez celula, rasturnam patul si tot ce era in celula. Imi smulgeam unghiile si firele de par din cap, ma muscam, stateam in cap parca eram un masochist. Simteam o durere extrema pe care o suportam. Cand imi reveneam aranjam totul ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Ma dadea de gol vanataile si sangele scurs din mainile mele. De parca durerea nu era de ajuns, gardienii se enervau mereu pentru pagubele facute si scoteau bastonul la mine. In timp ce intrau pe poarta celulei, ma asezam cu fata catre perete si ma prindeam cu mainile de gratiile geamului si ii asteptam sa ma loveasca. Ei mereu erau uimiti de ce nu incerc sa ma apar sau sa ii lovesc si eu. Nici un prizioner nu facea asta, eram diferit! Picioare si pastoane primite in coaste si picioare, lacrimi de sange se scurgeau pe obrajii mei distrusi si rabdam, inca o fapta facuta pe care trebuia sa o platesc. Eu am facut-o, nu puteam da vina pe Arhanghelul care ma indrepta sa fac aceste lucruri, nu ma credea nimeni si nici nu vroiam sa ma creada. Cand plecau ramaneam razamat de perete ghemuit si ma gandeam cum ar fi...daca ar fi...cand va fi si de ce va fi!
Imi placea sa vorbesc singur ore in sir cu mine insusi, sa gandesc profund si sa scriu zilnic tot ce se intampla in jurnalul meu, de fapt niste foi de pergamente cusute cu vene din mine, scris cu sange folosindu-mi degetul mic, dar...Jurnalul meu urma sa se termine, stiam ca odata cu el, eu ma voi elibera. Asta era ultima mea pagina pe care o scriam. Nu inainte de a scrie si eu pe pereti un plan de evadare, daca fostul puscariasi ofera tuturor din celula un plan de evadare fizic, eu le voi oferi un plan de evadare spiritual si psihic, mult mai greu de inteles si mult mai sigur. Ochii rosii de la atata plans, ma facea sa cred eu insusi ca sunt un demon, ma priveam prin ceata frigului atarnata pe peretii celulei si ma reflecta ca fiind dracul in persoana. Pictez toti peretii cu sange arhanghelesc, de data asta am reusit sa il controlez, desi era greu de stapanit. Printre inscriptii, sange si pentagrame, tot ce era de facut...era sa evadez sa ma eliberez. Pentru aceasta era nevoie de impacarea cu sine si dorinta de a ma elibera!
Stiam ca prin acele pergamente sfinte si povestea mea voi fi celebru, ceea ce visam cand eram mic, cand ma jucam cu zmeul. Stiam ca va exista o poveste cu demonul din celula, stiam ca jurnalul meu va ajunge in cel mai mare muzeu din lume ca fiind Jurnalul unui demon. Ce idiotenie! Fiindca nu multi cunosteau limba latina, nu multi aveau sa-mi cunoasca adevarul.
Iar cei care o sa detina acest jurnal o sa fie multumiti de turistii care le viziteaza orasul si muzeul, viata mea fiind o sursa de bani pentru ei. De unde stiu eu ce se va intampla cu jurnalul meu? Pur si simplu sunt un telepat, clarvazator si stiu asta.
Iar intr-un final imi accept soarta si ma sinucid.
~Sfarsit~



O sa va placa si: http://biblioteca-prafuita.blogspot.com/2010/09/adevarul-din-spatele-mastii.html