Dizzy Gillespie , John Birks "Dizzy Gillespie,s-a nascut in data de 21 Octombrie,1917-a decedat in data de 6 Ianuarie 1993. Dizzy era un trompetist Jazz, cantaret, si compozitor.
Impreuna cu Charlie Parker,a fost o persoana importanta in dezvoltarea genului muzical bebop si jazzul modern. Dizzy Gillespie a invatat si a influentat multi alti muzicieni, trompetisti si cantareti,printre care si Miles Davis, Fats Navarro, Clifford Brown, Lee morgan, Jon Faddis, si Chuck Mangione.
Dizzy Gillespie este considerat unul dintre cei mai mari trompetisti jazz al tuturor timpurilor,atat de critici, cat si de fani. Stilul lui Gillespie era atat de complex,incat contemporanii sai mai degraba il "copiau" pe Miles Davis si Fats Navarro,decat pe el. Stilul lui a fost recreat abia in anii '70 de catre Jon Faddi's.
Dizzy Gillespie, cel mai mare trompetist al tuturor timpurilor
Feri,
RăspundețiȘtergeream să îl ascult mâine !:)
O să ascult mâine :) pe zi!
RăspundețiȘtergerePacat ca si noi nu ne promovam valorile.Eu am inceput sa adunam cateva valori ale romanilor uitate.Una dintre ele este Ion Pribeagu , am facut un blog http://ionpribeagu.blogspot.com/ .Nu stiu cati au auzit de cel mai mare umorist roman.
RăspundețiȘtergereCititi poezia de mai jos si va convingeti.
Prin anul nouă sute nouă,
Nu mai eram un oarecare,
Veneam la clubul “Lumea Nouă”,
Şi alte cercuri literare.
Îl cunoscusem pe Gîrleanu,
Pe Cincinat, pe Efitimiu,
Ş-a apărut de Minulescu,
“Romanţe pentru mai târziu”.
Văzând – directorul revistei –
Că am talent de pamfletar,
Fără să steie mult pe gânduri,
M-a angajat ca secretar.
Redacţia era în centru,
O cameră – unde-încăpea,
Biroul, scaune, dulapul,
Maculaturi ş-o canapea.
De joi, când apărea revista,
Şi până Lunea care vine,
Redacţia era închisă,
Şi cheile erau la mine.
Directorul – un om politic,
Cu redingotă şi cu cloc –
Venea în timpul săptămânii,
Însă Duminica, deloc.
Aşa că, tânăr, cu speranţe,
Plutind în sferele senine,
Mi-închipuiam că-n toată ţara,
Nu-i altul mai grozav ca mine.
Şi într-o Sâmbătă, pe seară,
Plimbându-mi visul pe Lipscani,
M-am cunoscut cu o fetiţă,
Cam de vreo douăzeci de ani.
De parcă Dumnezeu din ceruri,
Vrând dorurile a-mi înfrâna,
O nimfă mi-a trimis în cale,
Şi mi-a şoptit: - Ionică na !
Nici nu-mi mai încăpeam în piele,
De-acest potop de fericiri,
C-avea cosiţă în inele,
Şi-n sân ascunşi doi trandafiri.
Guriţa roşie şi mică,
Şi ochii negri, plini de foc,
Că tot privindu-i mi-era frică
Să nu pleznesc de atât noroc !
Ne-am dus la cinema, la “Clasic” –
Un film cu Eva şi Adam –
O vorbă n-am scos pe-ntuneric,
Ci doar prin mâini ne-nţelegeam.
Târziu, ca după miezul nopţii,
Ca un autentic amorez,
Am invitat-o ca să vadă,
Redacţia unde lucrez.
În cameră, printre săruturi,
Înghirlandate în rondele,
Am proclamat-o, într-o poemă,
Prinţesa visurilor mele.
Şi dimineaţa, pe la zece,
Când vream să-i mai dedic o strofă,
Deodată a bătut în uşă
Directorul ! O catastrofă !
În clipe de-astea, turbulente,
Tu nu ştii